Începuturile torturii stau sub semnul întrebării. Şi-au dat cu părerea marii gânditori ai lumii: scriitori, filozofi, medici, politicieni etc. Nu s-a ajuns la nici o concluzie înţeleaptă care să învingă această mare prăpastie umană. Epoca primitivă e vinovată: cel care ridică primul piatra este cel mai puternic. Iar puterea însemnă hărţuire. Doctorii au venit cu un concept potrivit căruia tortura începe din pântecul mamei, adică existenţa, mai întâi şi de toate, a unei „torturi intrauterine”, şi de aici reverberaţiile şi reflexiile subconştiente puse în practică pe tot cuprinsul vieţii: sadismul înnăscut. Unele ţări au amendamente în constituţie, ca de exemplu: “Cuvântul persoană, aşa cum este folosit în Amendament, nu îi include pe cei încă nenăscuţi”.
Aceasta opinie, instaurată ca lege, a favorizat în mare măsură, prin subtilul mesaj pe care-l transmitea, graba spre avorturile de convenienţă. Dacă un "fetus" nu este o "persoană", atunci este de presupus că fetusul nu posedă caractere personale, negându-i-se inclusiv capacitatea de a resimţi durerea. Simt copiii nou-născuţi durerea? Simte un copil durere în timpul vieţii intrauterine? Răspunsul este evident de la sine. Iar monitorizarea copiilor avortaţi, cel puţin în etapele avansate ale sarcinii, demonstrează - imposibil de negat - că ei resimt durerea acută de-a lungul procedurii, adică, până când mor.
Să ne imaginăm ca noi înşine (sau propriul copil suntem sfâşiaţi bucată cu bucată, până în momentul în care un organ vital este distrus şi agonia ia, în cele din urmă, sfârşit. Starea morală a unei societăţi este apreciată prin modalităţile în care îşi tratează cei mai vulnerabili membrii, îndeosebi pe cei mai mici şi pe cei mai vârstnici. Dacă societatea consideră durerea suferită de un copil în timpul unui avort ca fiind irelevantă, înseamnă ca ne-am coborât până la barbarism. Poate fi irelevant din punct de vedere al legilor care sunt astăzi în vigoare, sau poate fi irelevant pentru cei care profită de pe urma industriei avorturilor. Dar nu poate fi considerat irelevant pentru oricine are o conştiinţă morală.
Dorinţa de avort al mamei însemnă hărţuire intrauterină. Întrebări de genul: oare să-l avortez? S-a demonstrat ştiinţific că în sistemul emitor-receptor respectiv: mama transmite-fătul recepţionează (şi invers) orice vibraţie are adânci reverberaţii. Peste 92% dintre mame doresc sau intenţionează să avorteze. Ori hărţuirea intrauterină se transmite şi, la maturitate, e firesc ca aceste inhibiţii să explodeze în individul ajuns pe culmile responsabilităţii. E capabil să dea dovadă de un comportament oribil: hărţuirea e arma teribilă cu care poate învinge lumea. De aici şi dorinţa multora de a îmbrăca o uniformă, de a purta o armă, de a lovi, de a ucide, de a tortura.
Tortura în lumea modernă
Tortura este o practică „endemică şi obişnuită” în lume,arată un raport al ACAT - „Acţiunea Creştină pentru Abolirea Torturii”. Asociaţia, care prezintă un tablou al torturii în lume printr-o analiză a 22 de ţări de pe cinci continente, estimează că „peste jumătate din ţările membre ale ONU recurg la tortură. Un mare număr de state au semnat tratate care interzic folosirea torturii, dar în realitate ele o practică în mod abuziv. Obiectivul acestor ţări este obţinerea de mărturisiri din partea unei persoane care ar fi comis un act contrar legii sau culegerea de informaţii despre o terţă persoană. Dar ea poate fi folosită în mod nejustificat şi asupra deţinuţilor de drept comun.
Aceştia formează majoritatea victimelor, chiar dacă cel mai des mediatizate sunt cazurile de tortură împotriva militanţilor pentru drepturile omului, a opozanţilor politici sau ziariştilor, precizează raportul. Electrocutări, abuzuri sexuale, simulări de înecare sunt câteva din tehnicile cele mai des folosite de statele torţionare. Raportul mai menţionează şi alte procedee reprobabile, precum supliciul crucificării, practicat în Eritreea, sau metoda ‘clismei forţate cu apă cu ardei iute’, aplicată în Uzbekistan.
ACAT denunţă cazuri de tortură aplicate în mod regulat şi în Asia, mai ales în China. Dar şi în Africa, unde „regimurile dictatoriale sau cu tendinţă dictatorială, precum cele din Mauritania, Sudan, Zimbabwe, Etiopia, Eritreea, Guineea Ecuatorială şi Republica Democratică Congo (RDC), folosesc tortura ca instrument de anchetare şi reprimare în serviciul aparatului de securitate”.
Tortura este, de asemenea, foarte răspândită şi în cadrul forţelor de ordine din America Latină, „moştenire a mai multor decenii de dictatură militară”. Asociaţia menţionează şi pericolul unor legislaţii antiteroriste care acoperă recrudescenţa folosirii torturii: „Cazul Tunisiei este emblematic în această privinţă”.
Democraţiile occidentale nu sunt nici ele mai prejos. Spania este criticată pentru relele tratamente aplicate de către poliţişti imigranţilor şi reprimarea teroriştilor ETA.
Franţa este şi ea acuzată de tratamente inumane şi nedemne. „Nu se poate spune că Franţa practică tortura, dar s-au înregistrat, de exemplu, acte excesive comise de forţele de ordine împotriva unor străini sau francezi din rândul minorităţilor etnice.
Folosirea abuzivă a pistolului cu şocuri electrice este, de asemenea, scoasă în evidenţă”, a adăugat preşedintele ACAT, François Walter. El speră ca prin acest raport să sensibilizeze opinia publică în această privinţă. Potrivit acestuia, oamenii nu sunt suficient de informaţi despre existenţa acestor practici.
Orice formă de tortură poate avea consecinţe fizice, mentale şi sociale asupra victimei. De aceea, este artificial să clasificăm tortura ca fiind fizică sau psihică. Totuşi, din motive practice, unii au clasificat tortura în:
A. Tortură fizică;
B. Tortură psihologică, sau tortura albă
C. Tortură sexuală.
Consecinţele torturii pot fi împărţite în mare în:
- consecințe fizice;
- consecințe psihice;
De-a lungul timpului, definirea conceptuala a torturii a fost extinsă dar a rămas o problemă majoră pentru etică, filosofie şi drept. Cu toate acestea, tortura a fost inclusă în mod clar în practicile multor culturi. Este prezentă chiar şi în zilele noastre. Oamenii de ştiinţă din epoca modernă găsesc conceptul de tortură compatibil cu cel de justiţie. Dar hai să luăm un prim exemplu: crucea – care reprezintă un simbol al culturii şi al valorilor creştine. În Imperiul Roman, crucea era folosită ca element de tortură pentru persoanele condamnate. Era un obiect de ocară, de batjocură, un semn de dispreţ, deoarece pe ea erau răstigniţi cei ce făceau rele, tâlhari, ucigaşi, s.a. Aceasta pedeapsă prin răstignire, era cea mai grea dintre toate, era mai grea decât aceea în care erau aruncaţi în câmpie, pradă vulturilor cerului care să îi sfâşie de vii.
Crucea a fost preluată de cultura creştină ca obiect de cult după ce, conform legendei, înaintea unei bătălii, Constantin cel Mare a avut un vis în care i se spunea: „Prin acest semn vei învinge”. În creştinism simbolul crucii este folosit pretutindeni, începând cu planurile de construcţie ale bisericilor şi sfârşind cu bijuteriile pe care doamnele din înalta societate le purtau ca semn al credinţei.
Sfânta Cruce este prefigurata încă din vremea Vechiului Testament, faptele reale din acea vreme au şi o semnificaţie simbolică pe care oamenii le-au înţeles mai târziu. Moise despărţind marea Roşie ca să treacă cu poporul Israelit, ca să se deschidă apele a ridicat toiagul vertical, apoi să se închidă l-a ridicat orizontal. Tot Moise a înălţat şarpele de aramă în pustiu, pe doi pari, formând astfel semnul Sfintei Cruci, şarpele de aramă a fost înălţat ca oricine era muşcat de vreun şarpe veninos şi dacă se uita la el, se vindeca.
După răstignirea lui Isus Hristos crucea a căpătat o cu totul alta conotaţie în cultura creştină, devenind dintr-un obiect al torturii unul al adorării.
Romanii, evreii, egiptenii şi multe alte culturi din acele vremuri au inclus tortura în sistemele lor de justiţie. Romanii aveau răstignirea, evreii aveau lapidarea (lovirea cu pietre) şi egiptenii aveau expunerea la soarele arzător din desert, care ducea în final la moarte. Toate aceste acte de tortură erau considerate necesare, pentru a descuraja fărădelegile şi pentru a pedepsi imoralitatea.
Tortura în antichitate
În antichitate, grecii şi romanii utilizau tortura la interogatorii. Până în al doilea secol după Hristos, tortura a fost folosită numai pe sclavi. Dar după aceasta perioadă a fost extinsă la toţi membrii claselor sociale de jos.
În acele vremuri, mărturia unui sclav era admisă numai dacă era obţinută prin tortură. În marea lor aroganţă, autorităţile de atunci considerau că sclavii nu ar fi spus adevărul de bunăvoie. Răstignirea, ce a intrat în conştiinţa generală ca fiind cea mai veche metodă de tortură, era considerată mai degrabă o metodă de execuţie. Însă nu era des utilizată, ci în situaţii deosebite, prezentate ca exemple.
Adesea consta în schingiuirea sălbatică cu ghimpi de metal, pentru a provoca exsanguinaţie (scurgerea totala a sângelui din corp). Acest lucru avea efectul slăbirii infractorului şi în cele din urma accelera ceea ce putea fi un lung şi neplăcut proces de execuţie.
Tortura în Evul Mediu
Evul Mediu este una din cele mai întunecate perioade ale omenirii. O lume bântuită de un barbarism fără precedent, o lume unde raţiunea era alungată de credinţa oarbă şi superstiţii. Poate că este de înţeles de ce tot în acest timp au apărut unele instrumente şi tehnici de tortură ce surprind din cauza cruzimii, dar şi a inventivităţii morbide manifestate de creatorii acestora.
Una dintre cele mai răspândite metode de tortură era leagănul lui Iuda. Victima era legată de mâini şi picioare li era pusă cu şezutul pe un scaun triunghiular. Vârful acestui scaun străpungea corpul asemănător unei ţepe, iar câteodată i se ataşau greutăţi de picioare aşa încât acesta să pătrundă mai repede. Daca tortura se încheia înainte de vreme şi prizonierul scăpa, risca să moară din cauza infecţiilor. Să ne amintim experimentul Piteşti - spălarea creierului prin tortură. Printre cele mai dureroase experienţe se numără şi roata. Dispozitivul era relativ simplu. Era format dintr-un pat de lemn cu roti pe care erau invertite funii. Aceste funii erau legate de mâinile sau picioarele persoanei şi torţionarul tragea de un mâner care acţiona aceste funii.
Corpul victimei era astfel întins până în punctul în care articulaţiile cedau şi membrele erau dislocate sau smulse cu totul. O parte din cavalerii templieri au fost arestaţi si torturaţi prin tragerea pe roată atunci când ordinul militar a fost dizolvat, în 1307.
În Evul Mediu şi în epoca modernă timpurie, instanţele europene utilizau tortura în funcţie de fapta săvârşită de statutul social al autorului. Tortura a fost considerată un mijloc legitim de obţinere a unei mărturisiri sau pentru obţinerea numelui complicelui sau de alte informaţii despre o crima. A fost permisă de lege numai daca existau deja jumătate din dovezile împotriva acuzatului. Tortura în Era Inchiziţiei Medievale a început în 1252 şi a luat sfârşit în 1816, când o bulă papală a interzis-o.
Tortura a fost executată, de regulă în secret, în temniţe subterane. Prin contrast, execuţiile chinuitoare erau, de obicei, publice. Dar în toată perioada modernă timpurie, torturarea vrăjitoarelor a devenit un lucru obişnuit. Nenumăraţi oameni ce au fost bănuiţi ca au o relaţie cu diavolul au fost torturaţi în public.
Şocul mediatic
Sensibilităţile moderne au fost modelate de o reacţie profunda la crimele de razboi şi crimele împotriva umanităţii comise de către Puterile Axei în al doilea razboi mondial şi au dus la o respingere totală a practicilor respective. Chiar şi aşa, multe state au practicat sau practică în continuare tortura; prea puţine recunosc că o fac faţă de proprii cetăţeni sau organisme internaţionale.
Este de notorietate cazul celor 17 soldaţi americani din Irak care au fost trecuţi în rezerva pentru ca au torturat prizonieri irakieni. Postul american de televiziune CBS a difuzat mai multe imagini şocante cu deţinuţi electrocutaţi şi soldaţi americani amuzându-se de chinurile groaznice pe care le provocau. Fotografiile difuzate arătau soldaţi americani, femei şi bărbaţi, care torturau sau umileau câţiva prizonieri în închisoarea Abu Ghraib.
În istorie şi în vremurile noastre multe state au practicat neoficial tortura. În ciuda condamnării la nivel mondial a acestor practici şi a existenţei tratatelor care interzic tortura, totuşi ea încă mai este practicată de către doua treimi din naţiunile lumii.
Fostul preşedinte american, George W. Bush, a recunoscut pentru prima dată, în cartea sa, că a aprobat personal metoda de torturare prin care un interogator simula înecul unui deţinut. Metoda a fost, de atunci, interzisă de Departamentul Justiţiei. În cartea sa, "Decision points", Bush spune ca a fost întrebat de către CIA dacă este de acord cu această metodă în cazul lui Khalid Sheik Mohammed, presupusul iniţiator al atentatelor de pe 11 septembrie 2001, scrie Rawstory. "Al naibii de adevărat", a scris Bush că ar fi spus. În articolul său din cotidianul Washington Post, Jefrey Smith, sugerează că o sursă apropiată lui Bush ar fi spus că acesta ar fi făcut din nou acelaşi lucru "pentru a salva vieţi," chiar dacă până acum nu a existat vreo dovadă că tehnica a fost folosită. Bush a recunoscut în trecut că a avizat ceea ce CIA numea tehnici de interogare "îmbunătăţite", un termen menit să cuprindă tehnici neregulate şi coercitive, după ce Departamentul Justiţiei şi alţi consilieri l-au asigurat ca este legal," nota Smith.
În februarie, fostul vicepreşedinte Dick Cheney, a spus că el personal era un "mare suporter al acestei tehnici."
