• Ultimul discurs: Kennedy a vorbit despre o infailibilă ”mașină secretă” umană » Video

    ”John F. Kennedy a fost redus la tăcere la scurt timp după ce, în ultimul său discurs, a avertizat cu privire la anumite societăți secrete care conduc lumea. În acest context a amintit și despre scopul mizerabil ale acestora: de a crea o «Nouă Ordine Mondială»”, sunt de părere teoreticienii conspirației. "Pentru noi, este opusul. În jurul lumii a fost țesută o «caracatiță vampirică »»

    Continuare
  • Tibet: morții sunt dați de pomană vulturilor » Video

    În tradiția budistă tibetană ”corpul fizic este doar un vas gol după moarte, iar cerul un loc unde sufletul sau spiritul așteaptă procesul de reîncarnare, urmat apoi de renaștere”. Mulți dintre budiști aderă la ”vajrayana”, o orientare religioasă care predă știința transmigrației și care înseamnă „Calea de Diamant”. Se referă la logica învățăturii, care se presupune că nu poate fi »»

    Continuare
  • Antarctica: un chirurg s-a auto-operat de apendicită

    Realitatea se pare că răstoarnă de multe ori logica. Aflat la capătul lumii, prizonier al ghețarilor veșnici, un tânăr chirurg, pe nume Leonid Rogozov, în vârstă de 27 de ani, și-a făcut o anestezie locală, injectându-și mai multe doze de procaină, apoi a acționat cu bisturiul asupra zonei apendicitei. »»

    Continuare
  • “Există viață după moarte” » » Video ro

    Este foarte ușor să fii ateu când ai succes în viață, dar este foarte greu să fii ateu când ești pe patul morții. Sunt oameni care spun că au văzut o lumină. Sunt oameni care spun că au plutit deasupra patului. Sunt oameni care spun că au simțit căldură și dragoste. În fiecare zi oameni ca tine şi ca mine își trăiesc »»

    Continuare
  • Povestea fetiței răpite care a trăit printre maimuțe

    O existență spectaculoasă: o copilă britanică a fost răpită, apoi abandonată în junglă și crescută de o colonie de maimuțe capucin. Dar, după cinci ani, a fost găsită de niște vânători și dată la schimb, pe un papagal, într-un bordel. A scăpat neviolată, dar a fost bătută în mod frecvent. A fugit și a trăit pe...

    Continuare
  • Exorcism: adevărul în cazul Anneliese Michel | Video

    Vocile terifiante ale demonilor îi spuneau că e blestemată şi că o să ardă în iad. Depresia a copleșit-o curând, iar gândurile de suicid o asaltau tot mai des. Abia în 1973 părinții ei au luat și posibilitatea că fiica lor e posibil să fie sub controlul diavolului. Anneliese nu se putea apropia de altar, sub pretextul că „pământul îi ardea sub picioare”...

    Continuare
  • Amintiri din altă lume: ”Am vorbit cu Dumnezeu”

    Flavio i-a povestit tatălui său ca ”atunci când a apărut îngerul uitării și a încercat să mă atingă, mi-am întors capul într-o parte. Aceasta este explicația pentru care îmi pot aminti aproape totul din lumea cealalta. Îmi amintesc de faptul ca am o misiune: de a transmite informații cu privire la realitatea spirituală. Acum, tot mai mulți copii...

    Continuare
  • Transmigrație: yoghin care a trăit peste 500 de ani

    Se spune că a fost unul dintre cei mai mari și mai renumiți yoghinii din istoria Indiei. A intrat în legende și legendele susțin că acest mare sfânt, nu avea nevoie de mâncare și nu purta niciodată haine, indiferent daca era iarnă sau vară. Obișnuia să stea gol, pe o platformă înaltă, și să murmure cântece devoționale adresate zeilor. Cântecele lui, murmurate într-o limbă misterioasă, nu au putut fi traduse. ...

    Continuare
  • Siberieni care nu știau de cel de-al doilea război mondial

    Purta un tricou peticit și re-peticit din pânză de sac decolorat de vreme. Era îmbrăcat cu niște pantaloni din același material, de asemenea peticiți și re-peticiți. Era nepieptănat și avea o barbă mare. El s-a uitat speriat la intruși și devenise foarte, foarte atent, analizându-i ca pe niște ființe din alta lume, ...

    Continuare
  • Este Biblia un misterios document codificat? | Video

    ”Când am folosit un calculator, am dat lovitura“, a mărturisit Rips. ”Am găsit mult mai multe cuvinte codificate decât prevedea statistica și legile hazardului. Am introdus în calculator textul Bibliei în ebraică, apoi o traducere în ebraică a romanului „Razboi și pace“, precum și alte doua vechi texte ebraice...

    Continuare
  • Misterul statuii "Kalpa Vigraha" ce neliniștește CIA

    De aici în acolo încep surprizele. În raport este descris faptul ca obiectul “Circus Mustang ST-0183” este de fapt un cufăr vechi, uzat, de lemn, având un capac sferic. La deschiderea capacului, în grosime de aproximativ 15 cm., în interior se afla o caseta metalică cu dimensiunile de ...

    Continuare
  • Ce caută extratereștrii în ”zona tăcerii” din Mexic? | Video

    Unii vorbesc despre ”Trino Vertex", ca despre un portal obscur care se află între bifurcațiile unor tornade magnetice. Sunt o multitudine de formațiuni de rocă ciudate și există multe rapoarte de flora și fauna mutante. Chiar și animale se pare că se deosebesc de cele pe care le știm. Este oare această zonă un adevărat mister al naturii sau doar un alt truc local, în speranța de a atrage turismul? ...

    Continuare
  • O navă spațială extraterestră prăbușită pe Lună?

    Am mai găsit și un al doilea corp, dar distrus în proporție de 80 la sută. Am dus capul lui la bordul navetei noastre. În jurul acestui cap am descoperit o centură. Culoarea pielii era de un gri-albastru, hai să zic de un albastru pastel. Cabina de pilotaj era formată din lungi tuburi hexagonale. ...

    Continuare
  • Incredibil: a trăit 105 ani dar a murit la 31 de ani!

    Cum e posibil așa ceva? Documentele vremii ”spun” că totul a fost atent documentat și înregistrat de către autorități, incidentul fiind confirmat de nu mai puțin de 70 de martori. Acest om a fost prezentat ca dovada a călătoriei (involuntare) în timp. A fost posibil oare ca un vortex spațiu-temporal sa răpească un om din anii 1800 si sa-l arunce înapoi după zeci de ani în mijlocul traficului pe o stradă aglomerată din New York? ...

    Continuare
  • Dropa: nava extraterestră a aterizat forțat în munți | Video

    Acolo, în peșteră, au amenajat o galerie specială pentru acest ritual: au desenat pe pereți planetele pe lângă care se aventuraseră, soarele în mijloc și multe, multe, miliarde de stele și galaxii pe care le-au unit printr-o linie. Acolo, unul câte unul au rânduit fiecare mormânt după o schemă anume. Anii au trecut cu zecile, cu sutele, cu miile. Poate ca s-au topit milioane de ani...

    Continuare
  • Americanii caută ”Vimana” în Afganistan | Video

    Misterul este pe cale sa se adâncească deoarece armata americană a intervenit în acest caz. Dar oare ce urgență, și ce mare taină a cauzat graba bruscă a celor mai puternici lideri ai lumii occidentale pentru a merge în Afganistan? Acolo, într-o peșteră, ascuns de mii de ani vederii umane, e află o mare enigma. Tentativa de recuperare a obiectului se pare că a provocat deja "dispariția" a cel puțin opt soldați americani. ....

    Continuare
  • Cumplit: hrana modificată genetic este cancerigenă | Video

    Acesta este primul argument științific pentru interzicerea organismelor modificate genetic, după ce, în numeroase rânduri, organizații neguvernamentale au semnalat potențialul pericol pentru sănătate. Rezultatele acestui studiu arată cât este de periculoasă hrana modificată genetic pentru sănătate, consumată chiar ?i în cantități mici....

    Continuare
  • De ce sufletul cântărește numai 21 de grame?

    Operațiunea constă în cântărirea fiecărui organism - înainte și după moarte - pentru a determina eventualele diferențe de greutate. La finalul experimentului doctorul a declarat că imediat după deces, cu mici diferențe organismele cântăreau cu 21 de grame mai puțin. De ce? Oare atât cântărește sufletul? Apoi doctorul a repetat experimentul...

    Continuare
  • Uimitor: piramide antice descoperite în Antarctica

    Două dintre structurile piramidale s-au găsit la aproximativ zece kilometri de linia de coastă. În prezent echipa a planificat o expediție pentru a cerceta cea mai apropiată dintre piramide. E important, atât pentru ei, cât și pentru noi, să se determine cât mai repede dacă respectiva formă geometrică este naturală sau artificială”. Despre Antarctica știm ca a fost un continent unde, în urma cu aproximativ 53 de milioane de ani, se înălțau palmieri. Temperaturile nu au scăzut sub 10 grade Celsius iarna și 20 vara.

    Continuare
  • Omul care a sfidat antigravitația și levitația | Video

    Se vorbește că Leedskalnin descoperise secretele levitației sau antigravitației, pornindu-se de la afirmația enigmatică făcută de el însuși, când a fost întrebat cum a izbutit: “Nu este chiar dificil. Secretul este să știi cum!”. El sugera că s-a folosit de magnetism, în încăperea în care el dormea găsindu-se ulterior o roată cu magneți. “Am descoperit secretul construirii piramidelor și am mai aflat cum egiptenii și popoarele din Peru, Yucatan și Asia, folosindu-se numai de instrumente primitive...

    Continuare
  • Misterioasele tuneluri ale civilizațiilor antice

    Dar aici se pune întrebarea fenomenală: cum a putut să călătorească o vestă de salvare, în linie dreapta, aproape trei ani, aproximativ 4000 de kilometri, din portul Aden până în adâncurile lacului din Rusia? De aici a plecat ideea existentei unui tunel ce leagă oceanul Indian de Rusia. Și cum această ideea prinsese mai de mult timp contur pe baza zecilor de tuneluri antice descoperite în lume, problema a început să pară credibilă...

    Continuare
  • Lămpile veșnice sunt aduse de ființe coborâte din cer

    ”Lampa orbitoare, care lumina, nu avea nici ulei sau fitil”, a scris Eliphas Levi. ”Atunci când Jechiele a atins un cui din perete s-a auzit o trosnitură ciudata și o scânteie albăstruie a sărit imediat de acolo. A fost vai și amar pentru cei care au atins ciocanul de fier de la acel moment. Scânteia albastra îl făcea pe dușman să țipe, ca și cum el ar fi fost ars, după care fugea cât de repede picioarele lui îl puteau purta."...

    Continuare
  • Enigma structurilor extraterestre din Siberia | Video

    De asemenea, documentele din acea vreme vorbesc despre devastarea masivului forestier din zonă și despre dispersarea stâncilor pe o suprafață de multe sute de kilometri pătrați și apoi apariția unor obiecte metalice, de origine necunoscută, care acum sunt îngropate adânc, iar prezenta lor este trădată uneori numai de o abundentă vegetație stranie, iarba depășind de vreo două ori înălțimea omului. ...

    Continuare
  • Suntem ceea ce gândim, avem ceea ce nu vedem!

    Daca încerci din răsputeri să fii o persoană educată și politicoasă, care nu înjură niciodată, te vei pomeni lucrând într-un mediu populat de persoane îndelung exersate în această nobilă artă. Fără să vrei vei auzi expresii și aranjamente lingvistice care nu ți-ar fi trecut niciodată prin neprihănitul căpșor. Dacă prietenul tău nu se va dovedi un bun cunoscător al limbajului suburban, prietenii lui vor compensa din plin aceasta. Dacă nu ești conștient de propria tendință de a-i judeca pe alții, vei constata stupefiat că ...

    Continuare
  • Reîncarnarea: o formă de ”sclavagism” post-mortem | Video

    ”Chiar dacă trupul se distruge, se pune întrebarea «Cine sunt eu?». Sunt, de fapt, o sursă de energie cu puterea de 20 de Wați, existentă în creier. Această energie este eternă și tocmai de aceea nu dispare niciodată. Nici după moartea fizica. Este una dintre axiomele indubitabile ale fizicii este că energia niciodată nu moare. Ea nu poate fi nici creată, nici distrusă.

    Continuare
  • Piramidă uriașă de cristal în Triunghiul Bermudelor

    Iar ca să sporească și mai mult misterul, în vârful uneia dintre piramide se află doua găuri mari, iar apa marii, la viteza semnificativă, intră prin cea de a doua gaură și astfel se formează un vortex gigant, acest lucru creând valuri mari și un fenomen de ceață pe suprafața mării. Astfel, s-ar putea explica multele și enigmaticele dispariții de aeronave și vase de navigație în zona Triunghiului Bermudelor.

    Continuare
  • Șoc: s-au născut primii copii modificați genetic

    O parte dintre copii au fost deja testați și cercetătorii au descoperit gene ce provin de la părinți diferiți. Scandalul a pornit de la oamenii de știință care se tem că această tehnică ar putea fi utilizată pentru a crea o nouă rasă de oameni, cu trăsături și caracteristici fizice și psihice superioare. Copiii s-au născut ca urmare a unor experimente realizate pe femei care nu puteau să conceapă.

    Continuare
  • Amprenta rugăciunilor sau calea către divinitate | Video

    O imagine impresionantă care a făcut înconjurul lumii! ”Este un miracol?” – s-au întrebat mulți. Nu este un miracol. Pur și simplu, un călugăr s-a rugat atât de mult încât conturul tălpilor sale s-au întipărit în podeaua de lemn a lăcașului de rugăciune din mânăstirea Tongren, din provincia Qinghai, China. Vestea s-a răspândit repede și ziariștii …

    Continuare
  • A reușit Thomas Edison să comunice cu morții?

    "Dacă personalitatea noastră supraviețuiește, atunci este strict logic și științific să se presupună că păstrează memoria, intelectul, și alte facultăți și cunoștințe pe care le dobândește pe acest pământ? Prin urmare, în cazul în care există personalitate, după ceea ce numim moarte, este rezonabil să se concluzioneze că cei care părăsesc acest pământ ar vrea să comunice cu cei de lângă care au plecat…

    Continuare
  • Varginha: extratereștri maronii cu ochi roșii | Video

    Conform descrierilor mai multor martori, creaturile care au invadat străzile micii localități aveau ochi mari, roșii, luminoși, fără pupile, piele uleioasă și întunecată (maro aprins). Unii au declarat ca au văzut niște vene ieșite în relief în zona gâtului. Din mai multe note a rezultat că aveau un corp foarte mic, de talia 90 cm - 1,10 m, trei excrescențe osoase mici ca niște cocoașe pe cap, picioare mari cu două degete, mâini cu trei degete, o gură mică și o limbă neagră, subțire.

    Continuare
  • Marea enigmă Tunguska gâdilată de un meteorit | Video

    "Cerul s-a rupt în două și a apărut foc deasupra pădurii. Ruptura din cer s-a lărgit și toată zona de nord a fost acoperită de foc. În acel moment a început să îmi fie atât de cald încât nu mai puteam suporta, ca și cum cămașa mi-ar fi luat foc. Am vrut să-mi smulg cămașa și să o arunc, dar cerul s-a închis la loc. S-a auzit un sunet puternic și am fost aruncat la pământ", a povestit...

    Continuare
  • De ce unii oameni văd aurele energetice?

    Câțiva cercetători și un vindecător cu puteri miraculoase și-au dat întâlnire într-un laborator spaniol pentru a descâlci nemaipomenitul ”dar” cu care natura îi înzestrează pe unii. Adică, până la urmă este vorba despre vrăjitori, șarlatani sau oameni sfinți? Un studiu recent a fost realizat de Oscar Iborra, Pastor Luis si Emilio Gomez Milano, din cadrul Departamentului de Psihologie Experimentala a Universității din Granada și publicat în revista ”Conștiință și cunoaștere”.

    Continuare
  • Jack Spintecătorul a fost, de fapt, o femeie | Video

    Cel mai temut asasin în serie, care a terorizat Londra secolului al XIX-lea, de-a lungul timpului a iscat numeroase teorii. Numele de Jack Spintecătorul se știe, este pseudonimul dat unui criminal anonim care a acționat în zona Whitechapel, din Londra, între sfârșitul lunii august și începutul lunii noiembrie 1888. Identitatea lui nu a fost descoperită, dar iscă încă multe controverse.

    Continuare
  • Thrive: unii au urcat într-o navă extraterestră |Video

    Este aproape o certitudine existența inteligenței extraterestre, care a reușit să stăpânească legile Universului, dincolo de ce se învață acum la MIT și CalTech, pentru a se putea transfera prin spațiu-timp, în timp real, prin vastitatea spațiului interstelar. Avem peste 4.000 de cazuri în care aceste obiecte au aterizat pe sol și au lăsat dovezi fizice. Avem peste 3.500 de cazuri de piloți. Avem sute de cazuri, inclusiv al unui investigator de vârf al FAA, John Callahan și ale altor numeroși operatori, ce au urmărit pe radar...

    Continuare
  • Enigma călcâiului extraterestru din Aiud | Video

    Poate fi un fragment dintr-un obiect extraterestru, poate fi o relicvă a unei civilizații dispărută sau distrusă din trecutul îndepărtat al pământului sau – poate fi un obiect pierdut de niște ființe avansate din punct de vedere tehnologic care au ajuns la o modalitate de a călători în timp. Alte teorii care circulă pe internet propune că obiectul ar putea proveni de la o aeronavă de mărime mică și că ar fi putut fi o una dintre tălpile de aterizare ale acestuia.

    Continuare
  • Cum poți ucide un agent secret fără să lași urme?

    Într-un apartament din centrul Londrei, politia a descoperit într-un sac, înghesuit într-o geantă de voiaj tip sport, trupul unui bărbat. Medicii legiști au stabilit că trupul aparține lui Gareth Williams, în vârstă de 30 de ani, agent al Serviciului Secret de Informații (MI6). Colegii au sesizat politia că Williams nu fusese văzut de circa două săptămâni și, conform caracterului său, nu avea un asemenea comportament, adică să lipsească nemotivat dintr-o agenție secretă.

    Continuare
  • Avion fantomă: a decolat în ‘46 și a aterizat în ’93

    50 de ani mai târziu avionul a aterizat pe aeroportul Bogota din Columbia. La bordul ei s-au găsit 36 de schelete și cești de cafea caldă lângă scrumiere cu țigări aprinse (marca - demult dispărută - Old Gold). Teoreticienii din sfera industriei conspirației vorbesc, unii despre o realitate pe care nu avem puterea să o vedem, alții despre sindromul ”marfan” și, nu în cele din urmă, glumeții pomenesc ceva despre o mamă a proștilor care e mereu gravidă din cauza extratereștrilor.

    Continuare
  • Sunetele apocalipsei sunt reale | Video

    Este muzică cosmică? Așa e sunetul veșniciei? Sunt întrebări fără răspunsuri formulate pe forumurile din întreaga lume. Dincolo de teoriile conspirației și de interpretările mistice, unii spun că sunetele ar putea avea cele mai logice explicații. Un geofizician de renume a declarat că "sunetele ciudate" sau "sunetele apocalipsei" (așa cum le place unora să le numească) sunt reale.

    Continuare
  • Întâlnire cu o extraterestră în Japonia | Video

    Mulți se întreabă cât de mult adevăr există în această poveste numită ”Utsuro Bune”? Conform unui documentar difuzat de History Channel, o pictură, realizată în Japonia, în perioada Edo, prezintă un eveniment ciudat care a avut loc pe 22 februarie 1803. În apropierea plajei Hara-yadori, de pe teritoriul lui Ogasawara Etchuu-no-kami, (tipul era un fel de lider feudal de-al lor), a naufragiat o barcă de formă rotundă.

    Continuare
  • Epopeea lui Ghilgameș

    ”Epopeea lui Ghilgameș” este fără îndoială capodopera literaturii orientului antic și nu numai. Titlul inițial al operei însemna "acela care a zărit prăpastia" (Sha naqba imuru) sau "acela care a învins toți regii" (Shutur eli sharri). Cea mai cuprinzătoare versiune a eposului are în componență 12 tăblițe de lut păstrate în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive. Este povestea regelui sumerian al Urukului, prototip al războinicului-erou, este probabil primul epos al omenirii.

    Continuare

miercuri, 9 mai 2012

Bogdan P. Hașdeu - Hipnotismul în spiritism


(Sic cogito – Cap. IV) În capitolul trecut noi am atins, pe la sfârşit, legătura între hipnotism şi Spiritism, o legătură mult mai strânsă de cum s-ar crede la cea dintâi vedere, atât de strânsă încât doi luceferi ai hipnotismului, Charles Richet şi Dr. Libeault, au devenit deja pe nesimţite spiritişti, iar luceafărul Charcot este pe cale. În ce anume se cuprinde acea strânsă legătură? — iată întrebarea, pe care ne-o punem acum. Altceva este o 1ege , altceva e un fenomen; şi se poate foarte bine ca o lege să fie învederată fără a fi cunoscute încă în fenomenele ei precum şi — viceversa — fenomene pot fi cunoscute înainte de a se fi învederat legea de care ele atârnă.


 
 
 Iulia Hașdeu

Ca lege firească specială, adică în raport necesar între o samă de lucruri, Spiritismul face parte din legea firească cea generală a evoluţiei: planta devine dobitoc, dobitocul devine om, omul dar devine la rândul său ceva şi mai sus. Pe acest temei poate cineva teoreticeşte să creează cu tărie în Spirite, adică în fiinţe superioare omului, în aceeaşi măsură în care omul e superior dobitocului; să creează teo­reticeşte fără a avea sau fără a cere vreo dovadă practică. Desigur, numai prin cercetarea fenomenelor noi intrăm în amănuntele unei legi. Desigur iarăşi, de câte ori ne întâmpină nişte fenomene neobişnuite de acelaşi fel, noi începem printr-însele a bănui o deosebită lege. Dar încă o dată, o adevărată lege firească se învederează nu neapărat prin fenomenele ei, ci se impune minţii vrând-nevrând prin imposi­bilitatea de a nu fi. Ajunge a dovedi această impo­sibilitate de a nu fi fără a avea dovezi că este, căci dovezile că este pot lipsi într-un moment dat, nefiind încă gata sau limpezite, pe când imposibilitatea de a nu fi se cuprinde deja dovedită în antecedente. Când noi ştim că alfabetul nu se isprăveşte cu A—B—C, deşi am învăţat deocamdată numai pe acestea, noi ştim deja că există un D oarecare, deşi nu l-am, învăţat încă. Astfel darwinismul este prin sine-însuşi o demon­straţie că nişte fiinţe supraomeneşti nu pot a nu fi, măcar că el nu vorbeşte despre aceste fiinţe supra­omeneşti, oprindu-se la A—-B —C din totimea alfabetului. Oricine e darwinist — înţelegem evoluţionist — este şi spiritist în acelaşi timp: spiritist în teorie. Şi poate să rămână numai această teorie, care — întru cât face parte dintr-o lege universală — e mai sigură decât orişicâte fenomene, după cum meca­nica raţionată e mai sigură decât mecanica aplicată. Chiar înainte de darwinism, adică înainte de o temelie pe deplin ştiinţifică, şi totodată înainte de rodnica grămădire a fenomenelor pe o cale experi­mentală ca acea din zilele noastre, minţile cele mai alese omenirii, de la Socrate şi până la Victor Hugo, simţindu-se ei înşişi sufleteşte nemuritori, ştiau că nici sufletele altora n-au murit; o ştiau fără a cu­noaşte legea evoluţiei şi fără a căuta dovezi, precum nu caută; cineva dovezi că vede când vede. Printr-un asemenea simţământ intim, prin acel fel de autopatie, eu unul am fost spiritist tot­deauna, spiritist totdeauna a fost tatăl meu Ale­xandru, spiritist a fost totdeauna bunicul meu Tadeu, ambii adăpaţi, în ştiinţe sociale şi filosofice, dar neclintiţi în spiritismul lor, şi... cum să zic? Nu-mi vine a crede că va fi fost vreodată un Hasdeu ne-spiritist. Citisem din copilărie pe Helvetius şi pe Cabanis, citeam mai târziu pe Biiehner, pe Moleschott, pe Cari Vogt, pe câţi alţii, după cum şi fie-mea urma în Paris la l2cole des hautes eludes, cursul lui Jules Soury; şi totuşi ei n-au fost în stare de a ne zgudui pe noi, căci briceagul lor zgândărea scoarţa, iar nici­decum pe eul cel ascuns sub scoarţă, în scoarţă şi peste scoarţă. Nu aveam, însă nici o teorie asupra Spiritismului; nu cunoşteam legea, pe care numai Darwin putea să mi-o dea; şi nu alergam deloc după feno­mene, până ce fenomenele au venit ele înseşi la mine, au venit pe neaşteptate, întocmai ca vedenia cea luminoasă de care se izbise apostolul Pavel pe calea Damascului. Sunt mulţi — unii mi-au spus-o în faţă, alţii mi-au şoptit-o la ureche, unii mi-au spus-o că o şoptesc alţii, ba un oricine a şi tipărit-o — sunt mulţi care susţin că eu m-aş fi făcut spiritist numai după moar­tea, adică după aşa-zisa moarte a fiicei mele. Am scris în viaţă mult, foarte mult; de aceea, poate, printre cele multe scrise de mine vor fi destule prostii; aş ruga dar pe oricine şi pe acel oricine, printre acele destule prostii să găsească, o singură cârteală, contra lui Dumnezeu, o singură îndoială despre nemurirea sufletului. Îi pot încredinţa că până la o asemenea prostie eu nu m-am pogorât niciodată. N-am trebuinţă decât de a reîmprospăta aici urmă­toarele cuvinte prin care, sunt acum douăzeci de ani, eu încheiam primul capitol din prima făscioară a Istoriei critice: „Totul fiind relativ, afară de Dumnezeu; totul fiind bun şi rău, afară de Unul, carele singur reduce antagonismul la armonie; istoria se sileşte a-şi da socoteală de raporturile lucrurilor sub conducerea Providenţei, adică de acţiunea legilor fizice şi biosociologice concordate de către o supralege... ”
Ce credeam eu atunci? Ce cred eu acum? Eu adevărat că numai de la moartea fiicei mele încoace, către acea strămutată credinţă spiritistă s-au adaos fenomene, ceea ce însemnează că pomul a pornit să rodească, dar el n-ar fi putut să scoată roade dacă nu era pom din fire, nu un copac ateist altoit mai târziu printr-o creangă spiritistă. Odată cu fenomenele se începe critica, care e de prisos pe cât timp noi avem a face numai cu legea. Orice lege firească fiind un raport necesar, necesitatea nu se discută, pe când orice fenomen nefiind decât o eventualitate, eventualitatea trebuie supusă controlului. Faţă de fenomene dară eu mă văzui silit a-mi pune cea dintâi întrebare critică: oare prin ce mijloc netrupesc un suflet poate să intre în comunicaţie cu un alt suflet? Și putem noi oare s-o ştim sau ba? Și până la ce punct o putem şti? Fenomene spiritiste s-au manifestat şi nu puteau să nu se manifeste de când se pomeneşte omenirea pe faţa pământului. De aceea întrebarea noastră de mai sus nu o dată a fost deja pusă în trecut de către cugetători, şi nu o dată ei au ajuns la aceeaşi încheiere, la încheiere, că omul, şi chiar făptura îndeobşte, nu este un singur organism, ci două orga­nisme: unul inferior, altul superior, adică ceea ce noi am numit sub-organism şi supra-organism. Cel mai vechi filosof al Indiei, adâncul Kapila, numeşte supra-organismul „cukşma-carâra”, adică „corp vaporos”, şi îi dă epitetul de „ativâhika” — „mai iute decât vântul” (Colebrooke).

Peste vreo zece zile după răposarea fiicei mele, înainte de a fi început măcar să studiez literatura spiritistă, eu avui prima intuiţie foarte limpede despre acest supra-organism, acest ativâhilea, într-un vis pe care l-am descris atunci în versuri (Revista nouă 1888, 15 nov., p. 418);

Şi am murit fără s-o ştiu;
Părea că-i adormire,
Căci nu eram nici mort, nici viu,
Simţind o nesimţire;
Apoi o clipă n-a trecut
Şi două firi depline,
Doi eu întregi s-au desfăcut
Dintr-unul singur mine.
*
Eram un eu Încremenit Jos,
cu condeiu-n mână;
Sus, en cellalt priveam uimit
La faţa-i de ţărână;
Şi mă-ntrebam: cum de putui
Să-ndur, o Doamne sfinte!
Cincizeci de ani în pielea lui,
Eu — inimă şi minte!
Dar ce sunt eu?
şi m-am văzut Icoană mult mai vie
A eului meu din trecut
Plămândă, străvezie,
Elastică neînchipuit,
Un vis, de Mirea zugrăvit,
Neînchipuit de fină. ..
Din aburi şi lumină!
Ochirea-mi pătrundea uşor
Din zare până-n zare;
Citeam făţiş a tuturor
Ascunsă cugetare;
Eram stăpân să mânuiesc
Acel curent subţire
Pe care oamenii-1 numesc
Prevăd şi presimţire . ..

Un termen foarte la modă astăzi, datorit lui Hartmann şi pe care filosofii, fiziologii, medicii şi mai cu seamă diletanţii de tot soiul îl întrebuinţează mereu, adesea fără a-1 pricepe, este: „Inconştientul”, ,,das Unbewusste’ ’, , ,1’Inconscient”. Acest „Inconştient” este el oare în fond altceva decât ceea ce înţeleg eu prin supra-organism! Lăsăm să vorbească însuşi Hartmattn (Phil. d. TJnbew. ed. 10 t. 1 p. 433): „Legătura, care uneşte organismul și conştiinţa într-o singură individualitate organico-psihică; izvorul cel dătător de viaţă, de unde porneşte norma făpturii celei materiale şi conştient-spirituale într-un acord veşnic reînnoit; fiinţa care se dă pe faţă în ambele laturi ale fenomenului este Inconştientul. 

 (Das Band aber, welches Organismus, und Bewusst- sein zur einheitlichen organisch-psychischen in- dividualitât zusammenscliliesst, — die lebendige Quelle, aus der die Gesetmăssigkeit des materiellen und bewusstgeistigen Geschehens în ewig neu ge- setzter harmonischer Uebereinstimmung entstromt, — das Wesen, welches în beiden Seiten der Erscheinung sich offenbart, das ist das Ubewusste)”.

„Supra-organismul” la mine, ca şi „Inconştientul” la Hartmann, este o fiinţă superioară, fără care trupul omenesc n-are nici viaţă, nici individuali­tate, nici conştiinţă dar care fiinţă — împrumutând trupului viaţa, individualitate şi conştiinţă — nu-i împrumută totuşi decât foarte puţin, căci pur­tarea cea mai mare, cea mai bogată, cea mai bună, rămâne cu desăvârşire străină organelor trupeşti. Să mai adaug că „Inconştientul” la Hartmann, ca şi „supra-organismul” la mine, nu este localizat nici în creier, nici în nervul marele-simpatic, nici în vreo altă parte a trupului, ci alcătuieşte o „to­talitate a funcţiunilor psihice a individului celui organico-psihic (Totalităt der psychischen individuums)”. La Hartmann însă acest „Inconştientul”, acest „supra-organism” trăieşte numai atâta cât trăieşte trupul. Nemurirea individuală nu există. Şi de aci, pe de o parte, pleacă non-sensul întregii sisteme a lui Hartmann, iar pe de alta, sperietoarea galimatie prin care el răstălmăceşte de-a-ndoaselea fenomenele spiritiste. Mai întâi, se poate oare caracteriza printr-un atribut negativ o foarte pozitivă fiinţă, „ein Wesen”, tocmai aceea prin care, numai şi numai printr-însa, omul este, după însuşi Hartmann, o „individualitate organico-psihică”? Un termen mai nepotrivit ca „Inconştientul” e peste putinţă, de vreme ce supra-organismul, departe de a fi inconştient, e mai mult decât conştient: el este bi-conştient, tri-conştient, pluri-conştient. Pluri-conştientul e singurul atribut ce i se cuvine acestui supra-organism, prin care sub-organismul, adică „organismul cel trupesc, capătă viaţă, normă, conştiinţă, organizaţie sau organicitate” Din dată ce supra-organismul se dezmărgineşte mult mai sau mai puţin prin adormirea sau despu-ternicirea trupului, în visul obişnuit şi în cel anestezic, în somnambulismul firesc şi în cel meşteşugit, în cazuri de extaz şi de telepatie, omul priveşte cu ochii închişi, aude cu urechile astupate, amiroase fără amestecul nasului, simte gustul unei substanţe închise ermetic este, înţelege şi ascultă porunca hipnotizorului la depărtare de mai mulţi kilometri, străbate distanţe colosale către acela care-1 iubeşte, ştie lucruri necunoscute sau cu desăvârşire uitate etc., etc., etc., şi, în acelaşi timp ţine minte ceea ce făcuse în stare de veghere, deşi în stare de veghere, când nu este adică dezmărginit, el le pierde toate acestea din memorie. Cu toate astea, noi nu respingem termenul „Inconştientul”, şi iată de ce. Dintâi, el a căpătat deja dreptul de cetăţenie în ştiinţă, şi prin urmare, e mai bine înţeles decât orice termen nou. Al doilea, el este destul de potrivit, dacă noi nu cercetăm supra-organismul în sine, căci în sine acest supra-organism e pluri-conştient, ci îl privim numai din punctul de vedere al trupului omenesc. Pentru tru­pul omenesc, adică pentru creierul nostru uni-conştient, cuprinsul cel mare al supra-organismului rămâne necunoscut. Deci, noi vom întrebuinţa „Inconştientul” de câte ori va fi vorba anume de cuprinsu1 cel necunoscut al supra-organismului.
Nu dară în negativitatea atributului „Inconştien­tul” zace păcatul cel neiertat al lui Hartmann. Dânsul mărturiseşte că a luat-o din Kant, şi cuvintele celui mai mare cugetător german merită de a fi reproduse aci: „noi putem să fim conştienţi mijlocit de a avea o idee de care dintâi nemijlo­cit suntem inconştienţi (wir konnen uns docil mittelbar bewusst sein, eine Vorstellung zu haben, ob wir gleich unmittelbar uns ilirer nicht bewusst sind). Iată „Inconştientul” cel kantian, pe care îl înţelegem şi noi, adică: putinţa pentru om în­tr-un mod mijlocit de a străbate propriul său inconştient. Păcatul lui Hartmann, de unde izvorăşte păcătoşia sistemei lui peste tot, peste de a da indivi­dului durata unei singure vieţi. Fiecare om, oricât de înaintat sau oricât de genial, fiind numai o dată conştient, şi de mai multe oii incon­ştient, ciudată făptură ar mai fi omul, omul lui Hartmann, dacă întreaga lui existenţă în uni vei s s-ar restrânge în cei câţiva ani de inconştienţă pe pământ, fără nimic înainte şi nimic înapoi! Darwin a demonstrat ca natura se descarcă cu încetul de tot ce-i prisos, de tot ce n-o ajută în luptă, aşa că bunăoară, dintr-o lungă coadă nu mai rămâne la urma urmelor decât un mititeluţ organ rudimentar. Cum dară de nu ne-a descărcat natura şi pe noi de acel „inconştient”, dacă el nu ne trebuieşte? sau în ce chip el ne trebuieşte, deoarece natura ni-1 lasă povară? Trecem aici peste o sumă de cazuri foarte intere­sante: când un somnambul vorbeşte o limbă străină, pe care niciodată n-o învăţase, sau dezbate cu îndemânare nişte probleme ştiinţifice despre care în stare de veghere nu avea nici o idee, sau cântă dintr-un instrument de care n-a luat de la nimeni nici o lecţie. Aceste cazuri se mai pun încă la caran­tină de către ştiinţa cea oficială şi urmează a mai fi scotocite. Dar să luăm un exemplu recunoscut şi privitor la intervalul unei singure vieţi. Un duş­man înverşunat al Spiritismului, Dr. Dechambre, citează după Macnisch (Dict. encycl. sc. med. X, 374) pe o fată care aiurind în friguri, vorbea dialectul celtic din Wallis. Însănătoşindu-se, ea nu ştia nici o vorbă celtică. Făcându-se cercetări, s-a aflat că dânsa se născuse în Wallis, dar vorbise dialectul de acolo numai în copilărie şi apoi l-a uitat cu totul. Cine l-a uitat? Fireşte, l-a uitat creierul cel trupesc, sau conştiinţa. Cine nu l-a uitat? Iarăşi fi­reşte, nu l-a uitat Inconştientul. Incon­ştientul nu uită niciodată nimic. Dar ce-i foloseşte aceasta conştiinţei, de vreme ce dânsa uită? Ce-i trebuia bietei fete din Wallis dialectul celtic, pe care ea nu-1 mai ştia decât numai atunci când aiura, pierzând adică conştiinţa? Să presupunem că fiind în stare normală, acea fată ar fi auzit doi hoţi sfătuindu-se în acel dialect ca s-o pândească seara şi s-o omoare; conştiinţa ei nemaiînţelegând nici o vorbă, deşi Inconştientul ei nu uitase nimic, la ce-i mai slujea acest Inconştient atât de netrebnic? Menirea şi utilitatea Inconştientului, iată pro­blema cea mare, pe care una singură viaţă ,,a la Hartmann” nu poate s-o descurce. Goethe, acel Goethe care ghicea atâtea şi atâtea, până şi darwinismul, prevăduse această enigmă şi modul de a o dezlega, deci el nu întrebuinţează termenii „conştient” şi „inconştient”. Într-un loc din Memoriile sale (Aus meinem Leben, B. XI) el zice: „Toţi oamenii mai de soi când încep a se coace la minte, simt că ei trebuie să joace în această lume un rol îndoit (eine doppelte Rolle): un rol real şi un rol ideal, şi-n acest simţimânt îşi are temelia orice pornire nobilă. Ceea ce ni ,s-a dat din fire pentru rolul cel real, noi o aflăm în­dată foarte limpede; întrucât se atinge însă de rolul cel ideal, rareori suntem în stare a ne dumeri asupră-i (dariiber konnen wir selten ins Klare kommen)". „Rolul cel real” îl joacă omul într-o singură viaţă, o singură întrupare, şi de aceea îl şi cunoaşte, fiindcă-1 joacă pe de-a-ntregnl. „Rolul cel ideal” nu este un rol, ci un nesfârşit repertoriu nu numai de roluri jucate în trecut şi uitate, dar şi de acelea care, necunoscute încă, urmează a fi jucate în viitor: uitare într-o parte, necunoscut din alta, de aici greutatea „de a ne dumeri”, „ins Klare kommen”. „Rolul cel real”, cel conştient, este persoana cea muritoare; „rolul cel ideal”, cel inconştient, este nemuritoarea individualitate. Să ne oprim un pic pentru a înţelege cu amă­runtul acel „rol îndoit”, la care ne îndrumă sublima cugetare a lui Goethe. Fiecare eu, individualitate neîntrerup­tă în lanţul tuturor transformărilor sale succesive, la fiecare nouă întrupare face pe o nouă per­soană, adică joacă un rol nou. În acest nou rol eul are făţiş uni-conştiinţa personagiului pe care îl joacă, păstrând pitiş pluri-conştiinţa tuturor personajelor jucate în trecut. Un actor care face pe Hamlet, cată să fie numai Hamlet în răstimpul jocului, uitând că în culise el este Bossi sau Salvini sau Sully, căci dacă nu o uită, va juca prost. Plecând de pe scenă, adică dezmărginindu-se din rolul lui Hamlet pentru a-şi pregăti în viitor un alt rol mai însemnat, el îşi dă seama că a fost cutare şi cutare, amintindu-şi un lung şir de întrupări tre­cute din ce în ce mai înainte, şi apoi iarăşi devine uni-conştient când intră de iznoavă pe scenă. Numai prin darwinism, numai prin marea lege a evoluţiei nu se dă cheia Inconştientului, voi să zic a pluri-conştientului celui latent, a cărui latenţă, comoară fără întrebuinţare, ar fi o nerozie dacă eul omenesc n-ar avea decât o singură întrupare. Un actor nu poate să joace bine, nu poate să creeze decât acele roluri care se potrivesc până la un punct cu propria lui individualitate. Oricâte roluri ar juca el, unul după altul, în toate va rămâne acelaşi eu, după fondul cel caracteristic al căruia însuşi rolul capătă o deosebită nuanţă indi­viduală. În acelaşi Hamlet Rossi ge deosebeşte de Ralvini şi Salvini de Sully. Ceva mai mult; primele roluri jucate vor lăsa totdeauna o urmă asupra rolurilor ulterioare şi un observator isteţ va putea să dibuiască din când în când în Hamletul de astăzi al lui Eossi vreo trăsură care se potrivea mai bini­şor cu Othello de ieri sau cu Macbeth de alaltăieri. Pentru însuşi Eossi însă acea trăsură va fi in­conştientă, până ce nu i-o vor spune alţii. Ceva şi mai mult; într-un mod excepţional se poate întâmplă o confuziune, o ciocnire între două roluri succesive, o ,,dublă” personalitate, ca la faimoasa Feliăa a lui Dr. Azam... dar despre acest fenomen, foarte rău înţeles până acum, noi vom avea a vorbi pe larg într-un alt studiu. În fiecare nouă existenţă omul simte conştient al său liber arbitru şi totodată simte in­conştient o fatalitate care, îl mână înainte. Liberul arbitru cel conştient aparţine prezentului personal; fatalitatea c«a inconştientă este linia trasă de la început prin întregul trecut individual. Dacă eu am fost deja A\ Av, A"\ trebuie fatal­mente să devin J.””, şi nu altceva, nu B, nici 0; dar în cercul acestei inconştiente fatalităţi de a putea fi numai A, eu mă bucur de un liber-arbitru personal conştient de a sta pe loc, de a mă putea îndrepta, de a propăşi, de a mă înălţa mai cu spor în sfera mea individuală A. În marginea unei sin­gure vieţi, fără o înverigare de mai multe întrupări una după alta, liberul arbitru conştient al eului n-are nici un sens, n-are nici un sens fatalitatea cea inconştientă a eului, căci fatalitatea individuală din prezent este suma tuturor liberelor arbitre personale din trecut. Înainte de a fi persoană omenească N individul X, fusese persoana omenească M; înainte de a fi fost om în genere, el fusese dobitocul cutare şi cu­tare; înainte de a fi fost dobitoc iarăşi în genere, el fusese o plantă oarecare, şi altă plantă, şi alta şi tot aşa mai jos. Deja în dobitoc conştiinţa începe prin evoluţie a se desfăşura din instinct, iar in­stinctul la rândul său se arată deja la plantă prin desfăşurare din impuls. În ceea ce se numeşte „In­conştientul” se cuprind dar, nu numai toate con­ştiinţele din existenţele omeneşti anterioare ale individului, ci se mai păstrează şi straturi de in­stinct şi de impuls din existenţe zoologice, bota­nice, poate chiar mineralogice, pe când ceea ce se numeşte „conştiinţă”, adică ceea ce ar trebui numit „uni-conştiinţă”, aparţine numai existenţei ome­neşti actuale a fiecăruia. Nimeni nu poate să ştie decât ceea ce a învăţat, şi nimic nu se poate învăţa decât foarte încet, căci imperceptibilitatea înaintării este ceva care carac­terizează mecanismul evoluţiei universale. Când dar un copil învaţă o limbă, o artă, o ştiinţă, un meş­teşug, cu o iuţeală uimitoare, măcar că e tot greoi pentru alte limbi, alte arte, alte ştiinţe sau meşte­şuguri, este de crezut că pe cele uşor învăţate el nu şi le reaminteşte, cunoscându-le dintr-o întru­pare de mai înainte. Orice precocitate a unui copil într-o direcţie oarecare — despre ereditate şi atavism vom vorbi altă dată — nu-şi are deloc rădă­cina în creierul sub-organismului celui personal, propriu unei singure întrupări, ci numai în totali­tatea nedezmembrată a supra-organismului celui individual. O asemenea precocitate este totdeauna o lucrare a Inconştientului, care depune ÎU conştiinţă mult sau puţin, puţin sau mult, cât poate şi cât trebuie, adică: 

1. Cât poate el însuşi după propria sa treaptă de înaintare în evoluţie;
2. Cât trebuie actorului în noul său rol pentru ca nici încurcat prin prea mult, nici împiedicat prin prea puţin să nu fie.

Inconştientul fiind abia de trecere într-un trup, din care se dezmărgineşte de tot prin moartea trupului şi se dezmărgineşte în parte prin somn şi alte graduri de amorţire, urmează dar pentru dânsul trei stări eu putinţă:
a. Inconştientul mărginit cu totul în trup, ca în vegherea obişnuită, când lucrează în om numai uni-conştiinţa;
b. Inconştientul mărginit în trup, care fără el ar fi mort, dar totodată dezmărginindu-se în parte pentru a se manifesta şi în afară de trup, ca în ca­zuri de telepatie;
c.  Inconştientul dezmărginindu-se întreg din trup, care rămâne mort, pe când dânsul devine ceea ce se înţelege prin Spirit.

Numai în starea o termenul „Inconştientul” încetează de a mai fi la locul său, căci supra-orga­nismul îşi redobândeşte atunci toate conştiinţele pe care le avusese în întrupările sale trecute, toate sau mai toate, o sumă de conştiinţe, mai mare sau mai mică, dar totuşi o sumă, încât este în orice caz Pluri-conştientul. În natură totul fiind treptat cu treceri pe ne­simţite dintr-o stare în alta, între a şi b ca şi întreb şi c, se înşiruiesc o mulţime de stări mijlocii. Între b şi c, de exemplu, sunt unele momente, în care nu se poate şti daca trupul a murit deja sau mai tră­ieşte încă, adică dacă inconştientul s-a retras sau numai se retrage. Între a şi b, pe de altă parte, nu e lesne uneori de a ne încredinţa, dacă omul doarme sau veghează, şi de nu cumva doarme şi veghează în acelaşi timp. Tocmai aceste cazuri cam nehotărâte între a şi b ne vor interesa aici mai cu deose­bire, căci ele formează sfera aşa-zisului Hipnotism, iar prin Hipnotism, după cum vom vedea îndată, se arun­că o vie lumină asupra fenomenelor Spiritismului. Vorbind de Hipnotism, noi vorbim şi de Magne­tism în acelaşi timp. Între Magnetism şi între hipnotism nu este în fond mai nici o deosebire: oricare ar fi mijlocul de a meşteşugi într-o fiinţă un fel de adormire, fie prin atingerea mâinilor, fie prin oarecare gesturi, fie prin puterea privirii, fie prin aţintirea unui lucru luminos sau sclipicios, fie prin orice alta, e destul ca urmările acestei ador­miri să fie aceleaşi, iar urmările — întru cât priveşte pasivitatea subiectului — sunt aceleaşi în Magnetism ca şi în Hipnotism, adică în ambele forme ale „Somnambulismului provocat”. Ei bine, studiul Hipnotismului împinge vrând-nevrând la recunoaşterea Spiritismului, căci aproape toate fenomenele spiritiste, cel puţin fenomenele, cele mai însemnate după noi, fenomenele cele inte­lectuale, se explică întocmai prin aceleaşi trei ele­mente ca în Hipnotism:

1.  un om care inspiră sau agentul;
2. un om care se inspiră sau pacientul, numit altfel mediani sau subiect senzitiv;
3.  însăşi inspiraţia sau — eu termenul cel devenit tehnic — su gestiunea.

Neapărat, în Hipnotism agentul este un om întru­pat, pe care noi îl pipăim, pe când în Spiritism el este un om destrupat, nepipăit pentru simţurile noastre; dar totuşi este un om, atât de om, încât scepticii tăgăduiesc nepipăirea lui, încredinţându-ne că este şi el vreunul dintre acei întrupaţi, ce iau parte la un fenomen spiritist. Acuma, înainte de a păşi mai departe, să consta­tăm din capul locului un lucru de căpetenie, cel mai de căpetenie: în fenomenul sugestiunii pacientul este totdeauna inconştient, căci altfel nu poate fi sugestionat, iar agentul, dimpotrivă, e totdeauna conştient, fiindcă numai printr-o voinţă hotărâtă a conştiinţei sale el are puterea de a da pacientului o sugestiune. Acesta este un fapt cunoscut de toţi magnetizorii, de toţi hipnotizorii, de toţi specialiştii de astăzi, şi un fapt atât de impor­tant pentru noi încât nu credem de prisos a-1 mai formula încă o dată:

1   - pacientul sau subiectul senzitiv sau aşa-zisul inedium trebuie să fie inconştient în momentul sugestiunii;
        -  agentul sau hipnotizorul, sau acela care dic­tează, trebuie să fie conştient atunci când dă sugestiunea.

Dacă Hartmann ar fi voit să cunoască această lege a sugestiunii, lege din care noi am dori să ni se arate o singură abatere, atunci el nu s-ar fi înecat într-o prăpăstioasă anatomie a fenomenelor spiri­tiste, după cum o face, bunăoară, în lucrarea sa cea din urmă (Die Geisterhypothese, 1891, p. 62): „Se poate ca în acelaşi strat cerebral, organul din dreapta să innerveze mâna stingă şi organul din stânga să innerveze mâna dreaptă, pentru ca fie­care mână să scrie în altă limbă şi cu alte slove, astfel că nici una din cele două conştiinţe somnambu­lice juxtapuse să nu ştie de ceea ce face cealaltă. Se mai poate ca o conştiinţă somnambulică de gra­dul întâi să innerveze o mână pentru a scrie, pe când în acelaşi timp o conştiinţă somnambulică de gra­dul al doilea să producă bătăi alfabetice. În ambele cazuri se poate iarăşi ca totodată conştiinţa cea ne­somnambulică să nu fie împiedicată de a ţine o conversaţie cu cei de faţă...” Înţeleagă cine poate pe aceste trei ,,se poate”! În acelaşi creier şi în acelaşi moment lucrează două conştiinţe somnambulice deosebite şi o a treia conşti­inţă nesomnambulică, fiecare conştiinţă inconştientă, întrebuinţând fiecare câte o altă parte a trupului, pentru a face un alt lucru! Ce fel de creier trebuie să aibă cineva pentru a înţelege un asemenea creier! E mai puţin ciudată teoria profesorului F. W. Myers de la Cambridge, care susţine că în creierul nostru emisfera din stânga cuprinde o conştiinţă bună, iar emisfera din dreapta o conştiinţă rea (Auto­matic writing, în Proceedings of the Society f. psych. Besearcli, t. II şi III), adică două conştiinţe, pe când Hartmann nu se mulţumeşte cu mai puţin de trei. Şi ce zic ,,trei”! În opera sa cea mare (Pli. d. Unb. II, 468) el ne asigură că în starea somnambulică este loc în om ,,nu numai pentru o a doua conştiinţa, ci încă pentru o a treia, o a patra, o a cincea etc. (nicht nur fur ein zweites, sondern aucli fur ein drittes, viertes, fiinftes u.s.w.). Und so weitter!!” Cele doua emisfere ale creierului sunt mai unite intre ele decât cele două braţe, cei doi ochi, cele două picioare, cele două nări, cele două buze. Dacă dar în acestea, mai puţin unite, totuşi fiecare pere­che are o singură menire, ajutându-se cei doi membri ai fiecăruia unul pe altul, apoi cu atât mai vârtos identitatea menirii trebuie să lege ambele emisfere ale creierului. Sistema localizărilor cerebrale, fie ea nemeritată sau ba, începând de la Gali şi până la Broca, este foarte logică, când în părţile corespunzătoare din ambele emisfere aşează aceeaşi facultate. Chiar deosebirea între doi membri omologi — căci o deose­bire trebuie să fie oriunde sunt doi — chiar acea deosebire are în vedere lucrarea lor laolaltă mai cu spor, după cum arată măiestreşte Helmholtz în privinţa ochilor. A pune în creier binele la stânga şi răul la dreapta, este ca şi când am presupune că un ochi vede galben şi altul verde, un braţ poate numai să se ridice în sus şi altul numai să se plece în jos, un picior umblă pe vârful degetelor şi altul pe călcâie, o nară miroase trandafir şi cealaltă amoniac, o ureche aude vals pe când cealaltă ascultă polca, o buză nu vrea să ştie de cealaltă şi dinţii de sus nu dau ajutor celor de jos. Fireşte, între cei bolnavi se văd unele nepotriveli cam apropiate de acest soi: damblagiul, de exemplu, târăşte un picior, pe când piciorul celălalt se mişca bine. Ştim iarăşi că unii psihologi ca Pierre Janet (Automatisme jjsycliologique, 1889, p. 8) clădesc volume de câte 500 pagini pe două duzini de isterici, de epileptici şi de nebuni „sur quatorze femrnes hyst&'iques et hypnotisables, sur einq hommes atteints de la mâme maladie, sur huit autres indivi- dus atteintes d’alienation mentale ou dVipilepsie”, fără a se întemeia pe un singur om sănătos. Dar a ajunge de acolo, de la excepţii excepţionale, până la teoria generală a celor două emisfere ale lui Myers, este a face ca acei copii care se joacă, silindu-se a învârti roată braţul drept într-o direcţie şi braţul stâng în cealaltă; iar cele „cinci-şease-şeapte conştiinţe simultanee diverginţi inconştiente,” ale lui Hartmann întrec orice copilărie.
Ne pare chiar rău de a fi alăturat pe Hartmann cu Myers. Myers este un adevărat om de ştiinţă, care ne spune el însuşi în studiul său că teoria dezbinării morale a celor două emisfere nu e decât o ipoteză şi că dânsul este orişicând gata s-o revadă; pe când Hartmann nu vrea nimic să revadă, ba nu vrea nici măcar să vadă. Oricâţi creieri ar avea omul, el nu poate avea în acelaşi moment decât numai una singură conştiinţă a sa, pe lângă care însă prin sugestiune poate să intre într-însul o parte din conştiinţa altuia, adică a agentului care sugestionează, şi această conştiinţă a altuia, nu a sa proprie, este aceea care alcătuieşte atunci pentru pacient sau medium un element inconştient, în odaie, afară de hipnotizor şi de cel hipnotizat, se află dd. A, B şi C iar d. D lipseşte; hipnotizatorul zice hipnotizatului: „după ce te vei deştepta, vei vedea şezând şi fumând pipă pe d. _D”; hipnotizatul se deşteaptă, şi prin propria sa conştiinţă vede pe dd. A, B şi C aşa cum sunt ei 111 faptă, iar prin con­ştiinţa hipnotizatoiului vede pe I) şezând şi fumând. Întrebăm: sunt oare aici două conştiinţe perso­nale în acelaşi timp? Nu, căci una din ele mi e personală, ci a altuia, dată prin sugestiune din par­tea agentului, care totdeauna este şi nu poate a nu fi pe deplin conştient de ceea ce sugestionează. Când hipnotizorul zice: „vei vedea şezând şi fumând pe d. D”, el îşi dă seamă cu deplinătate de fiecare cuvânt rostit, pe când hipnotizatul e cu desăvârşire incon­ştient când vede pe d. J, care lipseşte. Să mai adăugăm că conştiinţa personală a celui hipnotizat uni-conştiinţa sa, lucrează aici ca totdeauna prin creier, pe când conştiinţa altuia, cea sugerată, fiind o inconştiinţă personală, nu este localizată nicăieri în trup, ci lucrează prin supra-organism, prin „Inconştientul” cel mare, ca în toate cazurile somnambulice. Sugestiunea poate fi orală sau mentală, adică supusă sau numai gândită. În stare de întrupare, tocmai din cauza corpului celui grosolan, sugestiu­nea cea mentală e foarte grea şi rară. Astăzi, prin lucrările şcolii de la Nancy, ale lui Charles Bichet şi altora, ea este pusă afară din orice îndoială. Un P hipnotizor poate să se gândească numai: „scoală, du-te în grădină, rupe un măr şi adă-mi-1 aci”; şi hipnotizatul îndeplineşte din punct în punct această poruncă. Dar într-o asemenea sugestiune mentală agentul trebuie să fie şi mai conştient decât în cea orală, căci orice şovăire a gândului, orice nelă­murire a cugetării împiedică şi nimiceşte sugestiunea. În sfârşit, exista un fel de autosugestie, în care omul este agent şi pacient totodată. Ce se în­tâmplă atunci? Ca agent, el este conştient; ca pa­cient, e inconştient; dar nu e conştient şi inconştient în acelaşi moment, ci dintâi conştient când îşi face sugestiunea, şi apoi inconştient când o execută. Eu vreau să mă deştept la 5 ore dimineaţa, deşi sunt deprins a mă scula la 9; ,,eu vreau” este o su­gestiune pe care, ca agent, mi-o fac eu însumi foarte conştient; apoi mă deştept punct la 5 ore, supunându-mă, ca pacient, într-un mod inconştient, suges­tiunii pe care singur mi-am făcut-o. Şi aici sugestiu­nea e cu putinţă numai prin deplina conştiinţă a agentului şi deplina inconştiinţă a pacientului. Inconştimţa pacientului, conştiinţa agentului, for­mează deci, încă o dată, legea cea mai imperioasă a oricărei sugestiuni. Ştiind aceasta, să luăm dar una câte una manifes­tările cele de căpetenie ale Spiritismului şi să arătăm că ele nu se deosebesc de cele hipnotice sau de cele magnetice decât numai şi numai prin natura cea destrupată a agentului. 
 
Să începem cu învârtirea meselor

Sunt acum câţiva ani, la Viena, într-un birt din Dobling, aşezându-mă şi strigând: ,,KelnerI” m-a umflat râsul când am văzut deodată răsărind înaintea mea pe Napoleon cel Mare. Chelnerul era în frac şi cu tradiţionalul şervet pe umăr, dar la statură şi la chip, la frunte, la nas, la ochi, la barbă — leit Bonaparte. Puteam oare să nu râd faţă cu o asemenea glumă a naturii? Cu câteva săptămâni înainte, călătorisem de la Geneva la Lyon în acelaşi vagon cu Prinţul Napoleon, despre care ştiam de mai înainte cit de mult seamănă la figură cu marele împărat. Ei bine, vesti­tul Plomplon era nimic pe lângă chelnerul de la Yiena! Şi tocmai de aceea îmi venea a râde şi mai cu poftă. Dar după ce am râs cât am râs, iată că îmi săgeată prin minte o idee: de ce adică adevăratul Napoleon ar fi ridicol în haine de chelner? Califul Harunal- Eaşid se străvestea în cerşetor, pentru a afla ce se face şi ce se vorbeşte pe străzile Bagdadului; Petru- cel-Mare slujea ca un meşteşugar de rând în marina olandeză. Dacă dar, la un moment dat, Bonaparte s-ar fi prefăcut în chelner pentru a ajunge prin aceasta la o ţintă, pe care altfel îi era cu neputinţă să o atingă, în loc de ridicol ar fi ceva sublim. Tot astfel îi este iertat orişicui să râdă cât de bine de acele Spirite care se manifestă prin învârtirea meselor; la cea dintâi vedere, de bună seamă, nimic nu poate fi mai comic; după ce însă va râde cât va râde, să stea puţin şi să cugete. Se ştie că prima propagandă spiritistă s-a născut în America la 1846 într-o localitate pe lângă New-York, la familia Fox, prin bătăi în perete, care răspun­deau foarte limpede la întrebări, bunăoară: ,,de câţi ani este cutare?” sau care se repetau după poruncă, de exemplu: ,,să baţi de zece ori”, fără a se fi putut descoperi acela care bătea, deşi zeci de oameni îl căutau şi îl pândeau în casă şi afară. De aici s-a tras încheierea cea mai apropiată, cum că comunicările cu Spirite trebuie să fie prin bătăi, adică typologice, şi — ca mijlocul cel mai lesnicios — americanii au început a întrebuinţa pentru aceasta mescioare, ale căror picioare, drept răspuns la întrebări, lovesc în duşumea un număr de ori, sau fac alte mişcări convenţionale: ,,tables tournantes”, „tables, parlantes”, „Tischklopfen”, „Tischriicken”, „wandernde Tisclie”, „magnetis- che Tische” etc. Prin aceste mescioare s-au căpătat nu numai comunicări scrise, dar până şi note muzicale de la nişte fiinţe omeneşti nevăzute, neauzite, nepipăite, nesimţite. Melodii dictate printr-o masă, melodii de tot originale şi chiar frumoase, şi apoi dictate anume unor ne-muzicanţi, este fără îndoială ceva mult mai greu decât semne alfabetice; şi totuşi să ascultăm ceea, ce ne spune în această privinţă Eug&ne ÎTus (Ohoses de Fautre monde, ed. 5, p. 95 sqq.): ,,Unul din noi, Allyre Burcau, era muzicant pe îndelete, chiar un muzicant bun şi învăţat, care publicase câteva frumoase me­lodii, între altele Primăvara, pentru răpitoarea poezie a lui Theofile Gautier, şi care a lăsat nepublicate mai multe alte. Masa li încredinţa lui sarcina de a face acompaniamentele la cele dic­tate de dânsa, dar cu tocmeala ca cl să nu ia nici o parte la dic­tare, şi nici să nu se apropie măcar de masă decât numai în rarele momente de îndoială asupra vreunui amănunt al acestei ciudate compoziţii. Eu şi ceilalţi dintre noi nu ştiam din muzică nimic, afară doar de ceea ce, cu cinci ani înainte, învăţarăm într-un curs de câteva luni de Ktni'e Cheve, caic începuse a se răspândi atunci în Paris minunata sa metodă. Noi ne înţeleserăm dară cu masa ca, pentru comunicările sale muzicale, ea se va servi anume de metoda Galin-Paris-Cheve, şi nici n-ar fi putut să se serve de vreun alt mijloc pentru a ne transmite acest nou gen de improvizaţie. O bătaie Însemna ut, două bătăi re, trei mi, patru fa, şi aşa înainte. Obişnuit masa începe prin a ne spune de mai înainte din câte note anume se va alcătui melodia aproape totdeauna treizeci şi două, numărul său favorit pentru fraza muzicală, pe când douăsprezece era numărul favorit al cuvintelor pentru fraza vorbită. După această preambulă, masa dicta una după alta notele, pe care noi le scriam cu cifre; după aceea le Împărţea în măsuri, arătându-ne, iarăşi una după alta, canti­tatea fiecărei măsuri: pe urmă ne dădea valoarea unităţii, albă, neagră, sau cârlig; apoi ne dădea valoarea fiecărei note în parte, scandând măsura prin bătaie. De aici venea indicaţia acciden­telor, a diezurilor şi a bemolilor la cutare sau cutare notă, de cutare sau cutare măsura, apoi tonul şi în Urşii titlul, pe care ea se încăpăţâna de a nu-1 spune după ce totul era isprăvit...” Din cele patrusprezece melodii dictate astfel de acea mescioară, reproducem aici ima intitulată „Cântul Mării”: Oricine va recunoaşte că această bucată nu e urâtă; dar cine oare a compus-o ? Cei trei care şedeau lingă masă nu erau muzicanţi. Singurul muzicant, Bureau, nu şedea lângă masă. Cei trei cunoşteau notele muzicale numai întru cât trebuie să cunoască cineva alfabetul, pentru ca să poată scrie mecaniceşte sub dictarea, altuia. Cum că cineva a dictat, este învederat; dar cine anume ? Melodia de mai sus e rezultatul unei sugestiuni. Cei trei cu mescioara împreună, care le servea drept creion, sunt toţi la un loc un medium. Fără a dormi în sensul propriu al cuvântului, fără a-şi fi pierdut conştiinţa lor personală, ei au fost cu desăvârşire inconştienţi în privinţa bucăţii muzicale ce li se împărtăşea şi inconştient în această privinţă era şi Bureau. Agentul care sugestionează trebuie neapărat să fie foarte conştient anume de cuprinsul sugestiunii, căci astfel nu reuşeşte. Prin urmare în cazul de faţă, acel agent n-a fost nici cei trei, nici Bureau, adică nici unul din cei patru întrupaţi, care se aflau în odaie. Cine dar? Să lăsăm la o parte melodia cea dictată prin bătăile mescioarei — o melodie mult mai frumoasă va fi publicată mai departe în cursul acestor cerce­tări — şi să trecem la un alt caz: el este de tot sim­plu, putincios cel mai simplu, şi totuşi, oricât de simplu, nu se poate explica prin nici una din câte şi mai câte, despre care astăzi nu mai vorbeşte ni­meni, deşi altădată le susţinea cu curiozitate bărbaţi ca Faraday, Chevreul, Eeichenbach, Thury, Eoggers, Jobert de Lamballe, Chevillard ... În primul capitol eu am spus: „mărturisesc în cuget curat că nu am învârtit niciodată o masă şi nu simt nici o poftă de a învârti vreodată”. Faptul este că nici mesele nu fac haz de mine. În tinereţe, de câte ori mi s-a întâmplat în societate a fi silit de a pune şi eu mâinile pe o mescioară între cei ce o învârteau, ea nu se mai mişca, şi pace! Cată să recunosc, în adevăr, că învârtirea mesei îmi făcea totdeauna aceeaşi impresie comică, pe care am simţit-o la Viena văzând figura lui Napoleon-cel-Mare cu şervetul de chelner la umăr. Credeam cu tărie în Spirite, dar nu aş fi evocat în ruptul capului pe vreunul din morţii mei, printr-un mijloc care mi se părea a fi prea înjositor. Mă gândeam uneori în mine însumi: când voi muri şi eu, să-l ferească Dumnezeu pe cine o să se încerce de a mă chema prin piciorul unei mese, căci îi voi trânti masa în cap cu toate picioarele ei. Nu aveam dreptate, o ştiu, dar aşa credeam eu; şi dispreţuind mesele,nici mesele mi mă iubeau. Cu toate astea, fără a lua parte la învârtire, nu o data am privit-o şezând la distanţă. Un caz mi-a rămas întipărit în memorie şi 1-arn găsit scris pe atunci pe un petec de hârtie. La 1881 petreceam într-o seară în familie la profesorul Pană Constantinescu. Casnicii şi amicii învârteau o masă, care răspundea foarte lămurit la mai multe întrebări de natură cifrică.

-           -  D-ta nu vrei să întrebi nimic? îmi zise unul.
-       - Ba da; întrebaţi-o: câţi lei am eu în buzunar? Dar mai înainte să-mi spuneţi fiecare din d-voastră, cam cât credeţi că voi fi având.

Erau patru lângă masă. N mi-a spus râzând: „N-ai nici o para”. P:. „Ai nn napoleon”. M: ,,Ai zece lei”. T: „Ai cinci lei”. Să adaug că eu însumi ştiam numai că am bani mărunţi, dar nu ştiam — nu ştiam deloc — câţi anume. Fiind întrebată, mescioara a răspuns prin 23 bătăi de picior şi s-a oprit. Am scos toţi banii din buzunar; erau tocmai 23 lei. Şi aici sugestiunea e învederată; şi aici inconştientul celor patru era un medium; dar cine oare a fost agentul sau hipnotizorul cel conştient. Un hipnotizor inconştient, care nu ştie adică ceea ce sugestionează, fiind o absurditate, agent dar nu a fost nici unul din cei cinci întrupaţi şi numai cinci întrupaţi ne aflam în odaie; ba mai era şi o pisică, însă pe aceea nu o bănuieşte deocam­dată nici chiar Hartmann. De la bătăile de picior ale mescioarei până la un paner sau coşuleţ, de picioruşul căruia se agaţă un creion, era un pas. Aşezându-se sub coşuleţ hârtia albă, creionul cel acăţat scrie cuvinte şi fraze întregi. S-a băgat apoi de seamă că numărul persoanelor, care se aşezau lângă orice fel de mescioară, era uneori indiferent, precum nici contactul mâinilor între ele sau cu mescioara nu era totdeauna trebuincios, un singur bun medium, ajungând să, învârtească prin ţinerea mâinilor chiar la o depărtare oarecare. În acest chip, ceea ce trebuia neapărat pentru învârtire, era un medium pus la o distanţă mică, aşa ca mes­cioara sau altă unealtă analoagă să se afle oarecum sub înrâurirea atmosferei lui, sau - cum zic alţii — sub puterea lui f1uidică; mai lămurit: lucrul cel neînsufleţit să nu înceteze de a fi un fel de apen­dice al pacientului celui inconştient, pe care-1 suges­tionează agentul conştient cel nevăzut. De aici iarăşi nu mai era decât un pas până la încercarea de scrisoare directă, asupra căreia ne vom opri o clipa. Atingem numai în treacăt faimoasele experimente ale baronului de Guldenstubbe, a cărui „Pneumatologie positive”, publicată în prima ediţie la 1857 şi reprodusă apoi la 1889, cuprinde o mulţime de specimene facsimilate de scrisori, iscălituri şi senine, căpătate de-a dreptul de la Spiritele răposaţilor, fără contactul vreunui medium, ci numai fiind faţă Guldenstubbe, pe când creionul se mişca singur pe hârtie. Aşa, de exemplu, la 20 noiembrie 1887, di­naintea generalului de Brewern, a principelui Schachowskoy şi a mai multor diplomaţi, se primi de la Spiritul celebrului poet Pușkin următorul auto­graf, care însemnează ruseşte:

Credinţă.
Speranţă.
Iubire.
        Pușchkin
       Scris întocmai cum scria poetul.

Nimeni nu s-a îndoit de onorabilitatea şi de buna-credinţă a baronului de Guldenstubbe, a surorii sale care era de asemenea medium, şi a amici­lor care luau parte la experimente; din nenorocire însă, ei toţi erau diletanţi, nu oameni de ştiinţă, astfel că nici operaţiunea, nici descrierea, nu s-au făcut într-un chip cât de puţin metodic. Altceva este doctorul Paul Gibier. Foarte slab în istorie şi în filologie, în care se lasă a fi jucăria unui Jacolliot (v. Marillier în Eev. philos. 1887, N. 4 p. 419), el este foarte tare în meto­dele de experimentare, în care se numără printre elevii cei mai de frunte ai Iui Pasteur. Puţin ne pasă dară că Dr. Gibier nu ştie sanscrita, despre care vorbeşte alandala; lucrul de căpetenie este că el ştie să experimenteze, ştie să opereze şi să descrie operaţiunea. Din acest punct de vedere, a treia parte ’din „Le spiritisme”, anume „Pârtie experimentale”, şi mai ales cap. IV: „Ecriture spontanee”, este un document de o netăgăduită valoare ştiinţi­fiică. Dr. Gibier experimenta cu celebrul medium ame­rican Slade. Din cele zece şedinţe nescrise, să reproducem aici numai pe cea dintâi: „La 29 aprilie 1886, la orele 11 dimineaţa, eu şi amicul meu A. ne ducem la Slade. Eu luai cu mine mai multe plăci (ardoises), pe care le-am iscălit cu creionul albastru. Am inspectat odaia, am examinat masa şi mânecile lui Slade, l-am căutat sub haine, l-am descălţat. Apoi, după cererea lui Slade, am scos din ghioz­danul pe care nu-1 lăsasem o clipă, două plăci încadrate, din fa­brica lui Faber, şi le-am pus, fiecare Îndeosebi, pe masă. Slade ia un beţişor de scris pe placă, lung de 8—10 milimetri, 11 rupe cu dinţii în două şi-l aşează pe una din plăci, la capătul opus iscă­liturii melc. Apoi acoperă placa cu cealaltă, cu iscălitura înlăuntru; ia amândouă plăcile astfel unite şi le pune vertical pe antebraţul meu stâng. N-am pierdut din vedere nimic din mişcările sale, precum nici plăcile mele. În momentul când Slade pleca plăcilc ca să le pună vertical, s-a auzit înlăuntru alunecarea beţişorului în spaţiul dintre cele două suprafeţe încadrate. Odaia era bine luminată. Câte trei noi aveam mânile pe masa goală; d A la dreapta mea, iar Slade la stânga. Eu urmăream cu ochii mânile lui Slade şi picioarele lui, pe care el nu le ţinea sub masă. Văd foarte lămurit pe antebraţul meu stâng cele două plăci lipite una de alta şi ţinute cu mâna stângă a lui Slade. După 20 sau 30 secunde, simt plăcile apăsându-mi cu putere antebraţul. Slade zice atunci că curentul trece prin braţul lui, şi se plânge că-1 doare puţin. Câteva lovituri surde au răsunat în plăcile melc, şi mina lui Slade a devenit ţeapănă. Deodată s-a auzit foarte lămurit scrierea. Mina lui Slade era nemişcată, nu se mişca un singur deget. Ascult plă­cile: nu putea fi nici o îndoială: înlăuntrul plăcilor scârţâia; auzul meu nu mă înşela: scriere, punctuaţiune, de patru ori o liniuţă trasă. Scrierea era dintâi înceată, apoi după prima liniuţă a de­venit mai repede, iar după a doua liniuţă din nou înceată...”. Plăcile s-au dezlipit, şi pe una din ele s-a înfăţi­şat următoarea scrisoare, sau mai bine următoarele scrisori, englezeşte, nemţeşte şi franţuzeşte ; „Many spirits are present and will say a few words to you. I am truly w. Clark. (Mai multe spirite sunt de faţă şi vor să vă .spună puţine cuvinte. sunt cu sinceritate W. Olark)”. „Miiti tiieurer Herr. Empfangen sie, mein Herr mâine herzlielisten Griisse. Joiin Slephens. (Seum pul meu domn, primeşte urările mele cordiale John Stephens)”. „En ei'fet, votre idee est tres bonne. Yotre bien devou6 serviteur L. de M. (In adevăr, ideea d-tale e foarte bună. Al d-tale devotat serv L. de M.)”. ,,î)ear sir, we aîl join în the above: (Scumpe domnule, noi toţi ne unim în cele de mai sus)”.În acest experiment sunt două probe despre inconştienţa lui Slade:

1. S-a constatat cu siguranţă că el nu ştie deloc nemţeşte şi franţuzeşte, ci numai englezeşte.
2. Comunicarea cea franţuzească: „Votre id6e est tres bonne” răspundea la o cugetare a lui Dr. Gibier, care la începutul şedinţei se gândise în sine: „dacă voi reuşi, voi scrie despre aceasta o carte”, — ceva pe care el n-a spus-o nimănui şi pe care nu putea s-o ştie Slade.

Slade fiind inconştient, sugestiunea dar nu venea de la dânsul. Cu atât şi mai puţin de la Dr. Gibier, care în tot timpul operaţiunii nu se gîndea decât la mâinile şi picioarele lui Slade, dorind să descopere vreun truc din partea americanului; iar orice dare de sugestiune cere nu numai deplina conştiinţă, dar o conştiinţă aţintită anume asupra ideii care trebuie să fie sugerată. Cât priveşte pe d. A., el a luat parte abia la două din cele zece experi­mente, şi apoi nu putea să cunoască nici dânsul cuge­tarea cea nerostită lui Dr. Gibier. Deci sugestiunea nu venea de la nici unul din cei trei întrupaţi. O altă scrisoare între plăci, căpătată prin medium Englinton în nişte împrejurări de control tot aşa de bine chibzuite, se poate vedea în facsimile la baronul Du Prel (Experimental psycli, 204). nemţeşte şi englezeşte, cu două feluri de slove de mână deosebită. Pe plăcile lui Slade au scris trei agenţi: un englez, un neamţ şi un francez; adică trei conştiinţe străine se strecurară în intervalul operaţiunii lui Slade, care în acelaşi timp nu era adormit, păstrându-şi conştiinţa sa personală şi dându-şi bine seamă de curentul ce zicea că-i trece prin braţ. Câte conştiinţe avea dară Slade? Una singură conştiinţă a sa, căci celelalte trei nu erau ale lui, şi nici nu erau trei, ci închipuiau câte trele în supra-organismul lui Slade ceva inconştient, unul neatîrnat de creierul cel trupesc, creier uni-conştient cu ambele sale emis­fere, uni-conştient până şi atunci când una din emis­fere ar fi inconştientă, căci uni-conştienţa emisferei celei conştiente şi inconştienţa celeilalte ar face împreună 1+0—1. Chiar creierul întreg poate să devină inconştient, şi devine adesea, (le câte ori pacientul adoarme pe deplin, dar bi-conştient sau tri-conştient el nu poate fi niciodată, ci numai uni-conştient. Dr. Gibier n-a încercat o variantă a experimen­telor sale. Dacă între plăci în loc de un beţişor s-ar fi pus două, e cu putinţă ca amândouă beţişoarele să fi scris în acelaşi timp, fiecare la un alt capăt al plăcii, după cum medium Mansfield (Aksakow, Animismus, 460) a scris în acelaşi timp altceva cu mâna stângă şi altceva cu cea dreaptă. Dar şi în acest caz Slade ar fi avut tot una singură conştiinţă a sa, iar celelalte conştiinţe, conştiinţe ale agenţilor nevăzuţi, oricâte ar fi fost, nici erau ale lui, nici erau pentru el conştiinţe, nici erau numărate două-trei, ci alcătuiau un singur inconştient.
Starea de veghere în care se afla Slade, nedormând, având o deplină conştiinţă a sa de cele ce se petreceau împrejur, şi totuşi fiind inconştient de ceea ce se scria prin mijlocirea lui pe placă, este o stare de veghere hi p n o t i c ă, bine cunoscută şcoalii de la Nancy. Iată cum o descrie Dr. Liegeois (De la suggestion hypnotique, 60): „Pacientul nu în­făţişează nici cel mai mic semn de dormire. El are ochii deschişi, mişcări slobode, vorbeşte, umblă, se poartă ca toată lumea, ia parte la convorbire, răspunde la întâmpinări, discută, se arată adesea isteţ în ceea ce spune, pare a fi într-o stare cu totul obiş­nuită, afară de un singur punct”. Punctul sugestiunii. În acest singur punct hipnotizatul lui Dr. Liegeois, ca şi Slade, este inconştient, rămânând foarte con­ştienţi amândoi în toate celelalte puncte. Iar pe Slade îl hipnotizase nu Dr. Liegeois, ei trei hipnotizoii fără carne, fără oase, fără trup. Trei hipnotizori, întocmai ca la săraca normandă de la Havre, pe care o hipnotizau pe rând, în aceeaşi şedinţă, Dr. Gibert, Pierro .Janet şi Dr. Ocliorowicz, învoiţi între dînşii de a lucra în înţelegere. Cazai lui Slade intră dar de-a-ntregul în feno­menologia Hipnotismului, cu unica deosebire că agenţii, factorii cei conştienţi, sunt aici nişte fiinţe despământenite: Spirite. Comunicările pe placă sunt tot ce poate fi mai aplă, mai „terre ă torre”. Agenţii care le-au sugerat au fost, fără doar şi poate, nişte fiinţe foarte de rând. Dar ce să le facem! şi printre cei destrupaţi cată să fie mulţi proşti, de vreme ce printre cei întrupaţi ei întocmesc o mare majoritate, ai căreia membri, destrupându-se mâine-poimâine, prin această ieşire din trup nu vor deveni cu mult mai deştepţi. Spiritele cele înalte n-au vrut să se împărtă­şească lui Slade, şi nici lui Dr. Gibier. De ce! E treaba lor. Un medium este mic sau confident al unui Spirit, una din două; şi e lesne de înţeles că spiritele, ca şi noi, ceşti întrupaţi, nu se împrietenesc, eu toată lumea şi nu se încred în oricine. Mediumitatea se întemeiază nu numai pe însu­şire fizică deosebită a pacientului, pe hipnotizabilitatea lui, dar şi pe iubire, pe simpatie, pe afinitate electivă între el şi între agent. O asemenea afinitate electivă, „passion somnambulique” (Ocliorowicz, Suggestion mentale, ed. 2, p. 131), e cunoscută şi în Hipnotism. Pentru ca să-ţi vorbească un Leibniiz sau un Spinoza, trebuie să fii drag lui Spinoza sau lui Leibnite, nu numai d-ta, care-i întrebi, dar şi medium, prin care primeşti răspunsul. Între agent şi pacient cată să se înfiinţeze un r aport, după cum zic magnetizorii şi înfiinţarea unui asemenea „ra­port” nu e tocmai lesne. Cu toate acestea, chiar printre comunicările cele anonimice sau pseudomiee, căpătate de către Eugene Nus şi de către baronul de Guldenstubbe, unele sunt departe de a fi proaste. „Dorul mai mult sau mai puţin viu este drumul de fier care duce Spiritele prin cugetare la cei ce le sunt dragi, iar cugetarea unui Spirit este el însuşi” (Guldenstube, 287). „Credinţa în nemurire este o auroră, care în lumea aceasta precede soarelui din lumea cealaltă” (ibid. 285). „Dumnezeu este iubire; cum dară omule, vei putea tu să-l defineşti?” (ib. 269). „Intuiţia este o punte aruncată de la cunoscut spre necunoscut, de la finit spre infinit” (Nus, 255). Şi să nu uităm că un Spirit, când el spune acestea, le spune expromptu, fără pregătire, fără a face litera­tură, fără a ciopli fraza aşa cum Schopenhauer şi moraliştii francezi îşi ciopleau aforismele şi maxi­mele, aşa cum eu însumi mă silesc a-mi stiliza ceea ce scriu acuma; ba mai adăugind, totdeauna nesigur de voi fi brodit cuvântul cel mai potrivit pentru a-mi înveşmânta cugetarea. Dar, încă o dată, nu este vorba de spiritul Spiritu­lui care ni se înfăţişează prin masă sau printre plăci, ci este vorba de realitatea lui. Când Spiritul lui Hartmann — căci şi Hartmann o să devină Spirit într-o zi — îmi va spune prin masă sau printre plăci una singură din năzdrăvăniile de care e plină cartea sa „Dic Geisterliypothese des Spiritismus”; când îmi va spune de pildă (op. cit. p. 39), că este cu putinţă ca un om în momentul când moare, înainte de a-şi da sufletul, să trimită o lungă cugetare a sa în depărtare la un medium nehipnotizat, „non intrance” care cugetare să stea nesimţită cinci ceasuri în creie­rul cel conştient al lui medium după ce murise deja trimiţătorul, şi apoi peste cinci ceasuri medium s-o scrie automatic, adică: ,,une longue suggestion mentale ă grande distance et ă cclieance fixe â la fois sur un sujet en parfait etat de veille”, ceea ce nici un hipnotizor şi nici un magnetizor n-a cutezat măcar să viseze până acuma; când îmi va spune una din acestea numai şi numai din tristul amor propriu de a nu veni să recunoască nemurirea după ce o tăgăduise odată, atunci eu voi zice: „ce deşanţate mai sunt unele Spirite”,dar până şi deşanţarea va dovedi că Spiritul lui Hartmann n-a murit, de vreme ce deşanţează şi după moarte. Fenomenele spiritiste prin masă, prin scrisoare directă ca la Guldenstubbe, printre plăci ca la Dr. Gibier, se deosebesc de fenomenele hipnotice cele obişnuite într-un singur lucru: aci, ca şi acolo, este o sugestiune, aici ca şi acolo, este un agent conştient — agent întrupat în Hipnotism şi destrupat în Spiritism; aci, ca şi acolo, este un medium in­conştient; dar în Hipnotism sugestiunea se opreşte asupra lui medium, pe când în fenomenele spiritiste ca cele de mai sus ea se prelungeşte sau se poate prelungi prin medium asupra unor obiecte neînsu­fleţite puse la o depărtare oarecare: masă, hârtie, placă... Însă nici această trăsură de deosebire nu este străină unor forme ale Somnambulismului provocat. Horace Pelletier urmăreşte de un şir de ani nişte experimente magnetice care — fiind date aceleaşi condiţii în care operează el — sunt verifica­bile de către oricine, anume fenomenul: cum un agent conştient, adică magnetizorul, prin mij­locul unui medium, adică al unei fiinţe puse în stare de inconştienţă, poate să transmită unui lucru neîn­sufleţit, fără a-1 atinge trupeşte, o însufleţire mo­mentană, o aparenţă perfectă de ceva viu.
Un exemplu:
Se ştie că şarpele, când priveşte de jos de la rădăcina unui arbore, la o vrabie, care şade deasu- pra-i pe o creangă, păsărica începe a ameţi, îşi pierde cumpătul şi cade în gura şearpelui. Pelletier reproduce aproape întocmai această scenă printr-un pseudo-şearpe şi o pseudo-vrabie, adică: pe de o parte un şarpe făcut din cilindre umplute cu măduvă de soc şi prin care e petrecută o aţă, cilindrele fiind din ce în ce mai mici acolo unde se închipuie coada, iar la capătul opus se agaţă un fel de cap de şarpe cu gura deschisă; pe de altă parte, o păpuşi că de vrabie, din carton bunăoară. Vrăbioara e aşezată pe o mescioară la o depărtare de cinci centimetri de şarpe. Un medium, un „sen­zitiv” cum îi zice Pelletier, un om în stare de somnambulism sau inconştient, ţine o mână în­tinsă deasupra şarpelui şi a vrabiei, Pelletier dic­tează atunci sugestia, care se şi îndepli­neşte treptat; vrabia se mişcă, pare a se feri de punctul de unde se află şarpele, se pleacă spre dreapta, apoi spre stânga, se vede o sfială, în sfârşit înaintează doi centimetri spre şarpele care o aş­teaptă nemişcat, încă un centimetru, doi, şi cade în gura şarpelui, adică o atinge cu ciocul (Eevue Spirite 1880 p. 18.3). Între vrabia cea de carton şi între mâna incon­ştientului nu este o atingere, după cum poate să nu fie între baronul de (luldenstubbe şi între hârtia pe care creionul scrie din partea lui Puşkin, după cum nu este între degetele lui Slade şi între beţişorul care zgârie o placă acoperită. Nu este im contact direct, ci numai o apropiere foarte mare, o acţiune extra-periferică, care ajunge pentru ea acea vrabie, acel creion, acel beţişor să fie înrâurite de medium, iar acesta, la rândul său, se supune orbeşte sugestiunii. Sugestiunea încă pleacă totdeauna de la un conştient, numai de la un conştient poate să plece, de la un inconştient, nici­odată, niciodată. Orice sugestiune este o sumă de idei, un număr concret, adică 3; pentru ca sugestiu­nea, adică 3, să treacă în medium, trebuie ca la me­dium, în locul unde trece ea, să afle atunci un zero de idei, adică o desăvârşită inconştienţă, căci de îndată ce nu va fi zero, ei 2, se va face 5, nu 3, prin. urmare sugestiunea nu se va împlini. În cazul de faţă sugestionează Pelletier, care ştie limpede cuvânt cu cuvânt tot ce dictează, adică 3, pe când somnambulul care-i servă drept medium nu ştie nimic, adică zero. În cazul lui Slade, în cazul lui Guldenstnbbe, sugestionează un agent de asemenea conştient, poate şi mai conştient, dar destrupat; care iarăşi îşi dă bine seamă de 3, pe când conştiinţa lui Guldens'tubbe și a lui Slade e scăzută la zero faţa cu sugestiunea. Învârtirea mesei şi scrierea între plăci — despre experimentele lui Guldenstnbbe nu mai vorbim, ele având nevoie de o verificare metodică — sunt nişte mijloace inferioare de comunicare spiri­tistă, mijloace care aţâţă curiozitatea şi stârnesc mirarea celor gură-cască, mijloace aşa zicând de bâlci, până la care spiritele cele înalte nu se prea pogoară şi prin care nici mintea celor întrupaţi nu se prea luminează, nici inima lor nu se prea încăl­zeşte. Mijloacele spiritiste eele adevărat superioare sunt:

1. Inspiraţia propriu-zisă;
2. Scrisoarea automatică,.

Fiică-mea, vorbind într-un loc la a treia persoană despre sine însăşi, zice (Bourgeons d’Avril p. XXV):  plume Irottait, trottait sur le papier. Elle avait Pinspiration ardente et vive. Elle n’ăcrivait que lors- que l’inspiration lui venait, l’âme pleine de son sujet, en proie au dieu, disait-elle... Condeiul ei tropăia, tropăia pe hârtie. Ea avea o inspiraţie aprinsă şi vie. Ea scria numai atunci când îi venea inspiraţia, cu inima plină de subiectul ei, pradă a zeului — zicea dânsa.. Locuţiunea „en proie au dieu”, „pradă a zeului”, eu am căutat-o în zadar prin dicţionare. Se poate ca Littre s-o fi scăpat din vedere. Se poate iarăşi ca fiica mea să o fi croit ea însăşi pentru a exprima cu energie ceea ce înţelegea Socrate prin „demon” „o Aaî;iwv”, adică un Spirit, care, nevăzut pentru ochii trupului, ne iubeşte, ne ajută şi ne povăţuieşte în lucrările noastre. Vechii greci ziceau în acest înţeles Ijjl&soi;, „cu zeul înlăuntru”.
Inspiraţia este treapta cea mai înaltă a comuni­cării spiritiste, dar tocmai de aceea e cea mai puţin fenomenală. Oricine poate să o tăgăduiască. Cel inspirat crede adesea din inimă curată că el lucrează prin propriul său geniu, fără nici un pri­nos din afară, căci nu află nici o dovadă de un ase­menea prinos. Chiar însă dacă simte şi ştie bine el însuşi că opera i se datorează în mare parte unui amic din altă lume, chiar dacă o mărturiseşte pe faţă ca Socrate, alţii nu vor ei să-l creadă, şi-i răs­pund râzând că şi-o închipuie, căci — încă o dată — lipseşte o dovadă. Edison, foarte spiritist, spune fără sfială că Spiritele i-au inspirat sublimele sale invenţii; dar cine îl crede? Louis Figuier (Le lendemain de mort, 1889 p. 196) are o idee de tot nouă, care merită a fi urmărită şi prin care se va completa odată criticismul biografico-literar al lui Taine şi al lui Brandes: „S-a băgat de seamă — zice el — că artiştii, scrii­torii, cugetătorii, după ce pierd o fiinţă iubită, îşi simt mărindu-se facultăţile lor, inspiraţiile, talen­tele. S-ar părea că aplecările intelectuale ale celui pierdut vin de se adaugă la propriile lor aplecări şi sporesc geniul lor”. În această privinţă eu unul sunt fericit de a putea da o probă chiar fenomenală, care la început, precum veţi vedea, are aerul de a fi o simplă încre­dinţare a mea, şi apoi deodată capătă pe neaştep­tate o întărire curat experimentală. Măcar că din copilărie îmi plăcea a învăţa multe limbi, o făceam însă mai cu seamă pentru a putea citi în texturi originale fântânile istoriei, căci nu lingvistica mă preocupă în specie, ci istoria, şi anume istoria într-o direcţiune mai mult arheologică. Cele dintâi scrieri ale mele: „Analise literare”, „Luca Stroici”, „Portretul lui Ţepeş”, „Ion cel Cumplit”, „Istoria Toleranţei”, „Archiva istorică”, „Istoria critică” primele 2 făscioare din prima ediţie, tot ce am scris înainte de 1873, afară de poli­tică şi de literatură, sunt lucrări istorice. La 9 noiembrie 1872 moare în Hotin tatăl meu Alexandru, care ştia temeinic peste 10 limbi şi, pe lângă o întinsă cultură filosofică în şcoala lui Schelling şi Gorres, căpătase în şcoala lui Grimm o nespusă iubire anume pentru lingvistică. Visul său de aur era de a vedea odată un mare dicţionar ştiinţific al limbii române. Cu trei ani înainte de moarte, deja foarte sufe­rind, el atrăsese atenţia Academiei Române asupra vechilor dicţionare manuscrise slavo-româneşti, care pe găsesc în Rusia (Analele Acad. Bom. t. I, p 203, şedinţa din 2 august 1869). Prima ediţie din a mea Istorie critică se reproducea în făscioare după textul publicat mai întâi periodic în Columna lui Traian. Iau dar Columna lui Traian pe 1 decembrie 1872, adică pentru întreaga lună noiembrie, în cursul căreia murise tatăl meu; şi ce văd! Istoria critică ajunsese atunci până la pag. 221 (§ 32) după a doua ediţie. Tot restul s-a scris în urmă, deja după moartea lui tată-meu. Ei bine, să-şi arunce ochii oricine asupra Istoriei critice, şi se va încredinţa că până la pag. 221 ea este prea puţin lingvistică, aproape nicidecum, mărginindu-se în istoria din punctul de vedere arheologic, pe când de la pag. 224 se începe lingvistica, din ce în ce mai multă lingvistică, în sfârșit numai lingvistică. Apoi deodată nu ştiu ce mă împinge a părăsi cu desăvârşire studiile curat istorice şi a mă da numai celor lingvistice. Astfel la 1875 eu deschid la Universitatea din Bucureşti un curs de Filologie comparativă. De aici înainte până la Covente den bătrâni, până 1a, Etymotogicum magnum, lingvistica mă înghite. Fost-a acesta un îndemn postum de la tată-meu, al cărui Spirit dorea să-şi realizeze planul unui mare dicţionar al limbii române ? Eu nu o ştiam deloc atunci şi nici măcar nu o bănuiam, dar totuşi simţeam un ce pe care nu îl sim­ţisem în timpul studiilor mele istorice.
Şi aici chem martori pe profesorii I. Bianu şi Lazăr Şăineanu, care — interesându-se mult de mer­sul Etymologicului — de câte ori mă întrebau: cum de am găsit eu o etimologie cutare sau cutare foarte grea a unui cuvânt, le-am răspuns sistematic, nu o dată, ci de zecimi de ori şi aceasta înainte derăposarea şi chiar de boala fiicei mele: „nu ştiu, n-am găsit-o eu, e cineva nevăzut care mă ajută”. Până aici însă existenţa acelui „cineva nevăzut” nu este dovedită, şi cu atât mai puţin e dovedită identitatea lui cu tată-meu. Oricine poate să-mi răspundă că intre încetarea din viaţă a părintelui meu şi intre trecerea mea la lingvistică este o coinci­denţă, o întâmplare, un hazard . Hazard o asemenea schimbare a firii mele într-o altă fire în cursul din noiembrie 1872, între paginile 221 — 224 din Istoria critică! Dar iată că sosim la o probă, dobândită în nişte astfel de împrejurări incit orice minte nepărtinitoare va recunoaşte că este o probă decisivă, mai decisivă decât chiar acelea pe care Societatea psihică engleză din Londra şi excelenta revistă psihică a lui Dr. Dariex din Paris le publică despre cazuri de telepatie. Aveam o şedinţă spiritistă la 13 noiembrie 1890, nu seara, nici noaptea, ci pe la 10 ore dimineaţa. Erau faţă Dr. S. Steiner, profesorul Bonifaciu Florescu şi profesorul Th. Speranţă, iar ca medium servea Y. Cosmovici. Dacă nu mă înşel, tocmai la acea şedinţă Dr. Steiner adusese pe consulul general austro-maghiar d. cavaler de Suzzara.Menţionez numele proprii întregi, căci maniera lui Dr. Gibier de a pune numai iniţialele mi se pare a fi insultătoare pentru martori: un om cinstit nu se sfieşte niciodată a fi zis pe nume, iar ou oamenii necinstiţi nu trebuie să avem a face. În acea şedinţă dar ea primesc deodată de la tatăl meu următoarea comunicare ruseşte, pe care o dau în facsimile: Adică: „În calitate de ultim descendent al familiei, tu eşti dator a continua tezaurul limbii moldoveneşti: Etymologicum etc.”. Acum următoarele observaţii:
 
1. Afară de mine şi de medium, asistau la şedinţa alte patru persoane, între care un doctor în filosofie, un licenţiat în litere, un doctor în medicină şi un diplomat. Apoi a doua zi originalul scrisorii a fost arătat profesorului I. Bianu şi d-lui Zamfir Arbore, acesta din urma ştiind ruseşte.
2. Comunicarea se începea franţuzeşte din par­tea fiicei mele şi cu slova ei: ,,Attends. II arrive. Le voilâ”. Urmă apoi, printr-o neîntreruptă schim­bare de limbă şi de litere textul cel rusesc. După aceea mai departe scrie iarăşi franţuzeşte fie-mea, schimbându-se din nou literele şi limba, fără ca miş­carea mâinii lui medium să se fi întrerupt o singură dată.
3. În zilele precedente eu ma gândisem adesea la tată-meu, dar pentru ceva cu totul neliterar, şi anume: cum aş putea face să-mi vând mai curând moşia părintească din Basarabia, — ceea ce, negre­şit, nu are nici o legătură cu dicţionarul limbii române.
4. În octombrie şi în noiembrie eu nu am lucrat aproape deloc la Etymologicum şi mă pregăteam chiar a renunţa la această publicaţiune, ceea ce însă o ştiam numai eu, nici unul din cei de faţă la şedinţă, şi ceea ce chiar în cugetarea mea nu avea a face întru nimic cu tatăl meu. Și nu putea sa ştie nici medium Cosmovici, nici ceilalţi, căci eu na am spus-o niciodată nimănui.
5. Iarăşi ca basarabenii în genere, tatăl meu nu zicea niciodată ,,limba românească”, ei numai,,limba moldovenească”, „ştiu moldoveneşte”, „vorbesc moldoveneşte”, ceea ce uitasem eu însumi şi mi-am adus-o aminte numai la citirea comunicării de mai sus.
6.  Comunicarea e scrisă cu o cursivă rusească, foarte iute, în care literele nu seamănă cu cele de tipar şi se deosebesc de scrisoarea cea obişnuită a lui tată-meu, moi mult numai prin aceea, că sunt mari şi neîngrijite, pe când tată! meu scria foarte mărunt şi încet; dar prima literă capitală B, apoi minusculele k, C, h, jt, p, t, etc. sunt întocmai cum le făcea tată-meu, din manuscriptele căruia reproduc aici un specimen ruseşte şi româneşte eu cirilica, mărit prin fotografie1.



Fig. 9

Să luaţi pe cineva care nu cunoaşte un alfabet, bunăoară cel rusesc sau cel grecesc, şi să vă încer­caţi a scrie greceşte sau ruseşte cu mina lui, conducând-o înşivă. Dacă nuna e mlădioasă şi se lasă a fi uşor condusă, scrisoarea va înfăţişa' m întregul ei trăsurile proprii conductorului, dar o mână străină fiind tot străină si fiind vie prin sine, şi apoi mai fiind şi nedeprinsă cu combinaţiile grafice ale acelui alfabet, e peste putinţă ca pe ici pe colo vreo liniuţă să nu iasă ceva mai lungă, alta ceva mai scurtă, iar literele cele complicate să nu se încurce. Tocmai aceasta însă dovedeşte că mâna scriitorului e con­dusă de altcineva, iar nu scrie ea însăşi de la sine nişte litere învăţate.

9. Tatăl meu ţinea foarte mult la genealogia, la stema nobilitară, la vechimea boierească a neamu­lui Hasdeu şi aceasta nu din deșertăciune, ei numai din principiul: ,.NobIesse oblige”. De aici el îmi impune a merge înainte cu Etymologiad, nu ca o lucrare personală din partea-mi, ci ca o datorie ,,a ultimului descendent al familiei”. Această împreju­rare, la care eu unul, trăind într-un mijloc unde boierii — cei mai mulţi — nu sunt deloc boieri, încetasem de ani îndelungaţi de a mă gândi, nu putea fi cunoscută nimănui dintre cei de faţă.

10. Admirator al lui Thesmims Unijuae graeoae de Henricus Stephanus, tatăl meu numea totdeauna un mare dicţionar „Tezaur” şi a tradus această idee ruseşte prin „CoKpoBnme”, o vorbă pe care eu o uitasem.

11. Cosmovici, român neaoş din Moldova, a căruia familie şi-a agăţat fără rost pe un viciu în loc de „Cosma”, nu numai că nu ştie nici un cuvânt ruseşte, dar nu cunoaşte nici măcar critica românească, pe când comunicarea de mai sus este scrisă într-o rusească literară perfectă, cum scria tatăl meu.

12. În timpul comunicării, după cum o vedeau cei de faţa, eu mă ţineam tăcut la spatele lui Cosmo­vici şi-i mutam mâna, când vedeam că scrisul ajunge la marginea hârtiei, din care cauză unele silabe şi litere finale sunt rupte în două, căci mâna lui medium nu înceta de a mişca nervos creionul, chiar în aer, în clipa mutării.

13. Însuşi Cosmovici era de tot adormit când scria, cu ochii închişi, stând în picioare, cu capul întors sus spre stânga de la hârtie, primind sugesti­unea în modul cel mai inconştient, dar o sugestiune nu de la vreunul din cei întrupaţi. Dr. Steiner, care de ani întregi se ocupă în special cu Hipnotismul, constatase că medium era în stare de catalepsie.

14. Când scrisul s-a oprit, noi am deşteptat pe Cosmovici, care se simţea foarte obosit, se plângea de durere de cap, avea ochii congestionaţi, şi apoi s-a speriat el însuşi că a scris ruseşte.

Spiritul tatălui meu demonstra dară de astă dată prin fenomenul cel pipăit al scrisorii auto­matice, cum că dânsul anume a fost acela care la 1873 mă făcuse prin inspiraţie a părăsi istoria şi a mă apuca de lingvistică. Inspiraţia era ceva nedovedit; scrisoarea auto­matică este o dovada, şi o dovadă care, fiind dată în cele patrusprezece condiţii de mai sus, rezistă orică­rei răstălmăciri nespiritiste. Asemenea probe, neapărat, sunt foarte rare. Îndeobşte limba comunicării este cunoscută lui medium, cunoscută mai mult sau mai puţin, şi totodată împrejurările comunicării îi pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute; dar oricum ar fi, de îndată ce medium e inconştient, este o sugestiune la mijloc, şi de îndată ce această sugestiune nu poate veni de la nici unul din cei întrupaţi, ea vine de la conştiinţa unui agent destrupat, rămânând numai a se controla individualitatea agentului, adică: când iscălitura sună ,,Platone”, să fie oare în adevăr Platone? Aceasta este un punct foarte însemnat, poate cel mai însemnat în scrisoarea automatică. Într-o zi, lui Allan Kardec îi vine pofta de a vorbi cu apostolul Pavel. Ce are a face apostolul Pavel cu Allan Kardec? Iubitu-s-au ei vreodată? Cunoscutu-s-au cel puţin? Este vreun temei de a crede într-o simpatie reci­procă? Înţelegem că un Spirit superior să se comunice unui pământean care şi-a jertfit cu râvnă şi cu patimă o parte a vieţii studiului operelor acestui Spirit superior. Spiritul lui Shakespeare, de exemplu,nu poate să nu iubească pe August Schlegel. Dar atunci apostolul Pavel s-ar fi împărtăşit lui Baur, lui Godeau, lui Lange, lui Parson, lui Usteri, atâtor alţi „paulişti”, care ştiau totodată şi evreieşte, iar nicidecum lui Allan Kardec. Poate să fie cineva foarte spiritist, şi totuşi să râdă de asemeni evocaţii; iar când nu o spiritist, atunci ele îl împiedică de a deveni, îl alungă, îl resping aşa zicând de la uşă prin lipsa lor de seriozitate. Allan Kardec evocă dară pe apostolul Pavel şi primeşte o scrisoare automatică franţuzeşte, în care se pun în stil evanghelic nişte lucruri destul de frumoase despre iertarea celor păcătoşi şi apoi iscăli­tura: „Paul Apotre” (Livre des Esprils, ckl. 32, p. 436). Comunicarea este de la un Spirit; poate chiar de la un spirit superior; dar nu şi iscălitura. Comunicarea şi iscălitura sunt ambele sugerate, însă sugerate pe căi deosebite. Cum aşa? Când un medium evocă pe apostolul Pavel. el mai întâi se gândeşte conştient 1a apostolul Pa vel, astfel că numele „apostol” este pentru dânsul o autosugestie făcută — ca orice sugestie — într-un mod conştient. După aceea, ca medium, el primeşte inconştient o sugestiune de la un Spirit, de la Spiritul X, scriind-o automatic întreagă, şi apoi, la sfârşit, executând inconştient propria sa sugestiune cea conştientă, iscăleşte: „Paul Apotre”. Aici nu conştiinţa Spiritului cel destrupat minte, ci minte foarte nevinovat conştiinţa lui medium, care, evocând anume pe apostolul Pavel, s-a sugestio­nat el însuşi prin aceasta, şi nu poate să tăgăduiască, că s-a sugestionat, căci ar trebui să zică că n-a evocat pe apostolul Pavel. Autosugestia cea conştienta era: „voi primi acum o comunicare iscălita de apostolu1 Pavel”. Autosugestia fiind făcută, iscălitura nu putea să lipsească la locul său obişnuit, adică la sfârşitul scrisorii după tipicul modern, măcar că cei vechi iscăleau în capul scrisorii. Victorien Sardou este nu numai un renumit scrii­tor dramatic, dar şi un minunat medium desenator. Într-o zi el se gândeşte conştient la Bernard L., şi apoi mâna-i desemnează inconştient următoarea faţadă de toata frumuseţea:

Fig. 10

Desenul de pe pagina precedentă este de la un Spirit X; iscălitura însă rezultă inconştient din autosugestia cea conştientă a lui însuşi Victorien Sardou. Când pentru întâia dată, pe la începutul anului trecut, eu pusei mâna pe cărţile lui Allan Kardec, două lucruri m-au izbit într-un mod neplăcut:

1.  Comunicări iscălite tam-nisam de Platone, de St. Augustin, de Jeanne d’Arc, de Pascal, de Napo­leon, mai ales de regele Ludovic IX subscris tot­deauna ,,Saint Louis”, mai în sfirşit de o mulţime de Spirite cu care Allan Kardec, până la probă contrară nu avea a face nici în clin nici în mânecă.
2.  Oare acest om nu avusese un tata? o mamă? un prieten? o amică? Cum de nu i-a scris nimic nici unul tocmai din aceştia? Cum de nu i-a scris nimic măcar celebrul pedagog Pestalozzi, de la care învăţase carte şi care se zice că-1 iubise foarte mult? Părinţii lui Allan Kardec puteau să fi fost oameni inculţi; ei bine, oricât de inculţi ar fi fost ei, iubirea omului celui mai incult, destul să fie iubire, vorbeşte totdeauna mai frumos decât gura unui geniu care nu te bagă m seamă. Dacă se mărginea a publica comunicări de la Pestalozzi, iscălite sau neiscălite, dar în limba lui Pestalozzi, cu ideile caracteristice lui Pestalozzi, toate acestea necunoscute lui medium, prin care s-a dobândit scrisoarea cea automatică, Allan Kardec de demult ar fi înlăturat singura parte adevărat ridicolă a Spiritismului, mai corect a Kardecismului: corespondenţa celui dinţii venit cu toate ilus­traţiile istoriei universale, cu acele ilustraţii de la care omul se aşteaptă de a auzi numai lucruri su­blime, deşi în faptă — fie zis între noi — de nouăzeci şi nouă de ori dintr-o sută vorbeau şi ei ca toata lumea. Încă o dată, iscălitura se datoreşte totdeauna sau aproape totdeauna autosugestiei unui medium, afară numai de cazul când ea reproduce întocmai modul cum subscria răposatul, şi atunci pe de o parte se constată identitatea caracterelor, iar pe de alta se cercetează dacă medium cunoştea mai dinainte de undeva, acea subscriere, sau numai în treacăt va fi avut prilej de a o vedea, sau n-o cunoş­tea nicidecum — puncte de control în studiul oricărui fenomen, nestricăcioase chiar atunci când sunt de prisos. Un spiritist serios nu va căuta dară niciodată, tie el însuşi, fie printr-un medium, de a primi împărtă­şiri decât numai de la a-i săi, mari sau mici, cum vor fi fost şi ei. Dacă însă vreun alt Spirit, afară din cercul celor iubiţi, va vrea de la sine să i se comunice, atunci îi va da în acelaşi timp şi dovezi de identi­tate, dovezi nu prin iscălitura alde „Paul Apâtre”. Scrisoarea cea rusească a lui tată-meu nu este iscă­lită; dar rugăm pe Hartmann, pe Pierre Jannet, pe Lombroso, pe Preyer, pe toţi protivnicii nemuririi individuale, s-o înţeleagă altfel decât prin Spiritism. Să ne întrebăm acuma: inspiraţia de a scrie ceva anume şi scrisoarea au­tomatica există ele şi în Hipnotism? Inspiraţia, care se deosebeşte de suges­tiune mai ales prin lipsa de caracter poruncitor, nu e străină Hipnotismului. Profesorul Gurney a experimentat-o într-un mod foarte ingenios. Punând pe un subiect în stare somnambulică, el îi povestea o istorie, apoi il deştepta. Deşteptându-se, hipnotizatul nu ştia nimic din istoria cea povestită, cu desăvârşire nimic; dar dacă se apucă a scrie, el o scria acea istorie întreagă şi citind-o apoi, era sigur că este din capul lui. Mai obişnuită însă în Hipnotism este dictarea verbală, sugestiunea de a scrie aşa şi aşa, care cores­punde scrisorii automatice din Spiritism. Hipnotiza­tul este atât de inconştient; de ceea ce scrie, încât e în puterea hipnotizorului de a-1 face să se compro­mită el însuşi cu propria sa, mină. Această chestiune a fost cercetată cu tot dinadinsul de Dr. Liegeois în memoriul său din 1881. Un singur exemplu de acolo. Dr. Liegeois hipnotizează o"domnişoară, apoi îi zice: — Ştii că ţi-am împrumutat 500 franci; să-mi faci o chitanţă — Dar, d-le, eu nu-ţi datorez nimic. — D-şoară, ţi-am dat banii chiar aici, suluri de câte 20 franci... Domnişoara stă pe giuduvi, caută să-şi aducă aminte, se încredinţează prin lucrarea sugestiunii că aşa este şi scrie chitanţa. Deşteptându-se, ea citeşte vede că-i scris de dânsa, dar de ce şi când şi cum — habar n-are. În Hipnotism însă toate acestea se petrec prin sugestiune orală, nu prin sugestia mentală ca în Spiritism, si tocmai în această împrejurare se cuprinde una din dovezile cele mai zdrobitoare contra anti-spiritiştilor, cărora n-avem decât a le zice: dacă d-voastră credeţi că e cu pu­tinţă ca vreunul din cei întrupaţi să fi s u g e r a t mental lui medium o scrisoare automatică, luaţi atunci pe cei mai vestiţi hipnotizori şi magnetizori, şi încercaţi de vor fi ei în stare printr-o sugestie mentală, nu orală, să facă pe un hipnotizat sau magnetizat a scrie numai zece cuvinte. Zic ,,numai zece cuvinte” pe când în Spiritism scrisorile automa­tice sunt uneori de peste zece pagini. Nu vor scrie. B peste putinţă. Nici nu vor scrie, nici măcar nu vor desemna prin sugestiune mentală decât cel mult vreo figură foarte simplă, câteva linii informe, mai adesea şi acelea' ghicite d-abia pe jumă­tate (Phantasms of the living, I 39 —48). Până acum cea mai bună lucrare asupra sugestiei mentale este fără îndoială cartea lui Dr. Ochorowicz; cea mai bună ca adunare de fapte, căci altfel ca teorie este mai mult o încurcătură, pe care însuşi autorul (ed. 2, p. 527) o încheie prin nostima mărturisire că a vorbit numai doară ca să, nu tacă: ,,on fait ce qu’on peut, pour ne pas avoir l’air bete devant un phenomene qui renverse toutes Ies notions psysiologiques”. Ca adunare de fapte însă, ca o condică de experimente vechi şi noi, ceva mai bun nu se găseşte deocamdată. Ei bine, la Dr. Ochorowicz nu ne întâmpină nici un singur caz de scrisoare automatică sugerată mental. În hipnotism sau Magnetism pacientul poate să scrie numai şi numai când îi spui din gură: scrie aşa şi aşa şi aşa, adică prin sugestiunea orală, nu prin cea mentală: cugetată fără a fi spusă. Baronul Du Prel a făcut în această privinţă o minunată încercare (Experimentalpsychologie 11). Având la îndemână o pacientă foarte senzitivă, numită Lina, şi pe un hipnotizor puternic, Dr. de Notzing, el a operat în următorul chip. Dintâi a formulat înscris într-o altă odaie sugestiunea că Lina trebuie să scrie cu creionul roşu cuvintele „Bună seara” (Guten Abend) şi să iscălească apoi cu creionul albastru. De aci, reintrând în salonul unde se aflau Lina şi Dr. de Notzing, el a dat acestuia notiţa. Hipnotizorul a citit-o tăcând şi, prin concentrare mentală, fără a vorbi, a transmis Linei sugestiunea. Ce a făcut atunci Lina? După multă nedumerire, ea scrise cu creionul roşu „Bună noapte” (Gute îfaclit) şi a iscălit cu creionul albastru „Lina”. Prin urmare în hipnotism, când adică agentul este o fiinţă întrupată, sugestiunea mentală nu izbuteşte să facă pe pacient a scrie nu numai pagini întregi fără nici o şovăire, dar nici măcar două cuvinte, căci în loc de „Guten Abend” Lina a scris „Gute îfaclit”. Ea a înţeles într-un mod apropiat d-abia ideea celor două cuvinte, şi erau numai două cuvinte în joc! Scrisoarea automatică prin sugestiunea mentală îmi este dară cu putinţă decât atunci când sugerează o fiinţă nepipăită. Cei nepipăiţi, fie Dr. Ochorowicz, fie Dr. de Eotzing, fie Donato, fie orişicine, se vor poticni totdeauna pe această cale, dobândind maximum un „Gute Nacht” când se aşteaptă la un „Guten Abend”.
2 august 1981

V

Materialismul în spiritism

În loc de vorba latină „de gustibus non est disputandum”, românul zice mucalit: „unuia îi place popa, altuia preoteasa, altuia fata popii”. Ar fi trebuit să mai adauge: „altuia nu-i place nici fata popii, ci te miri ce-i mai place !” în sfera Spiritis­mului, minţile cele adevărat înalte se mulţumesc eu ceea ce le spune glasul sufletului lor, fără a mai căuta altă dovadă; când însă dovezile vin de la sine, pe dânşii îi ademenesc numai cele mai superioare cele mai curat sufleteşte, cele mai potrivite cu pro­pria lor fire, după cum coarda unei harpe nu răsună singură decât atunci când se aude acelaşi ton, iar nu altul. Dar prea puţini sunt alde Victor Hugo. Cei mai mulţi nu înţeleg, nu vor să înţeleagă şi nu pot înţelege tocmai dovezile cele superioare; cată să le dai mărunţişuri ca să-şi bage degetul în probă, şi apoi să mormăie: aa! Pentru aceştia este menit studiul de faţă.
Charles Biehet, în introducerea sa la revista lui Dr. Dariex (Annales des sciences psychiques, I, 0), împarte toate fenomenele spiritiste în două mari rubrici. În prima rubrică el pune presimţirea, luciditatea, somnabulismul şi comunicarea telepatică în a doua, mişcările obiectelor materiale fără atin­gere, vedeniile sau fantomele, fotografiile spiritiste şi alte fenomene pe care le numeşte „fizice”, ca şi când cele dintâi ar fi nefizice sau metafizice, ca şi când adică ar putea să fie vreun fenomen fără materie.
Noi pricepem lucrurile cu totul altfel. O cugetare este o forţă tot atât de materială, mai mult sau mai puţin, pe cât de materiale sunt undele electricităţii. Un Spirit, un suflet ieşit din timpul pământesc, fie el oricât de neauzit pentru urechi, oricât de nepi­păit pentru mâni, este totuşi o fiinţă fizică şi el, de vreme ce este şi el ceva mărginit.

Singura împărţire adevărat temeinică a tuturor fenomenelor spiritiste ni se pare a fi:

1. Fenomene cu sugestie.
2. Fenomene fără sugestie.

Despre caracterul şi rolul sugestiei în Spiritism noi am vorbit pe larg într-un alt capitol, dar am fost departe de a îmbrăţişa acolo toate felurile ei, ci ne-am restrâns cu deosebire în cele grafice: muzică, desen, scrisoare.
Aceste manifestări sunt cele mai superioare, nu numai ca unele care dovedesc că în împărtăşiri spiritiste noi avem a face cu nişte oameni în toată puterea cuvântului, oameni cântând ca şi noi, zugră­vind ca şi noi, vorbind ca şi noi, având o minte şi o inimă ea şi ale noastre, dar mai dovedesc încă ceva, anume că o asemenea sugestie mentală e peste putinţă, pentru un om întrupat, până ce nu s-a dezmărginit, mai întâi din carne şi din oase, până ce n-a devenit Spirit.
În adevăr, noi am arătat că nici un hipnotizor sau magnetizor din lume, fie el oricât de puternic, nu e în stare de a sugera prin gândire fără cuvinte — băgaţi bine de seamă: prin cugetare nerostită — unui hipnotizat sau magnetizat, fie acesta oricât de supus, o scrisoare lămurită, un desen mărunţit, o muzică originală, un lung complex logic de semne convenţionale.
Am spus-o şi o mai spunem: toţi Hartmanii şi toţi Biichnerii de azi şi de mâine, dacă şi mâine vor mai fi Biichneri şi Hartmani, în zadar se vor osteni a căuta un agent întrupat, care, fără a vorbi, numai prin sugestiune mentală, să mişte mâna unui pacient pentru a scrie măcar „frunză verde ş-o lalea”, pentru a desemna măcar o frunză lângă o lalea, sau pentru a pune pe note o melodie pentru acest cântec, nimic decât numai atâta, şi aceasta nu aşa cum o face un medium, nu iute şi cu capul întors în altă parte, ci uitându-se la hârtie, mai oprindu-se, mai răzgândindu-se, mai şovăind până ce nimereşte.
În experimentul baronului Du Prel, reprodus în studiul nostru trecut, o nemţoaică căreia i se sugeră mental de a scrie „(interi Abend”, scrie „Gute Nac-lit”. Oare ce ar fi făcut ea, dacă i se sugera men­tal de a scrie nu în graiul său obişnuit, nu nemţeşte, dar într-o limbă necunoscută, bunăoară poloneză: „dobry wieczor”? Învederat că n-ar putea să brodească nici prima silabă sau prima literă din adjectiv! Hai presupunem însă că ea ar fi scris pe „guten Abend” sau chiar pe „dobry wieczor”; ei bine, aceste două cuvinte, dibuite, aşa zicând pe pipăite, prin sugestiune mentală ipnolică, ce ar însemna ele faţă cu. pagini întregi de un stil foarte corect, faţă cu o frumoasă melodie sau un desemn artistic, căpătate prin sugestiune mentală sau spiri­tistă, mâna mişcându-se fără întrerupere, deşi me­dium nu ştie ce face, scriind uneori într-o limbă de care el n-are nici o idee?
Hipnotizorul sau magnetizorul reuşeşte cu mult mai bine, când sugerează mental ceva negrafic, de exemplu: să ridici în sus mâna dreaptă sau degetul cutare, să faci zece paşi şi apoi să te aşezi pe scaunul din fundul odăii, să săruţi pe cutare etc. Dar până şi în această privinţă, care n-are nici o legătură cu condeiul sau cu creionul, sugestiunea mentală sau cea hipnotică sau magnetică e fără alăturare mai slabă decât acea spiritistă. Magnetizorul sau hipnotizo­rul nu. va putea niciodată fără vorbe, ba poate nici chiar prin vorbe, să sugereze cuiva ca să se vază el pe sine însuşi într-un punct oarecare din spaţiu, adică să vază acolo fără oglindă propria sa figură, în fenomenologia spiritistă o asemenea deduplicare a persoanei printr-o sugestiune meutală din partea unui agent nevăzut s-a întâmplat nu o dată. Vom aduce aici un singur specimen,dar un specimen care plăteşte cât o sută, fiindcă numai un idiot se va putea îndoi despre realitatea fenomenului.
Marele Goethe, premergător al Spiritismului ca şi al darwinismului, povesteşte în cartea XI din Memoriile sale următorul fapt pozitiv, din viaţa sa. După ce părăseşte ca student Strasburgul şi pe iubiita Frederica, el ne spune:
„Călăream pe potecă spre Drusenheim, şi iată că mă cuprinde un presimţământ din cele mai ciudate. Anume eu văzui, nu prin ochii trupului, ci prin ochii spiritului, pe mine însumi venind înapoi spre mine, cu nişte haine după cum eu nu purtasem niciodată, de o culoare sură-vînătă şi cu ceva aur. De îndată ce m-am scu­turat din acest vis, imaginea a dispărut. Ceea ce e ciudat, este că peste opt ani, în aceeaşi haină cum mă văzusem atunci şi pe care acum am îmbrăcat-o, nu prin alegere, ci numai din întâmplare, cu am călărit în adevăr pe aceeaşi potecă spre a mai vedea-o o dată pe Frederica. Fie oricum va fi în privinţa unor asemenea lu­cruri, fantoma cea miraculoasă, în acel moment de despărţire a fost pentru mine o liniştire...”
Vorbind despre acest fenomen, Schopenhauer (Parerga 1851, 1, p. 266) constată că era o „viziune” iar nu o „halucinaţie”, şi că avea drept scop anume de a mângâia pe Goethe: (hattc eigentlich den Zwech ihn zu trosten”. Dar cine-1 mângâia? Fireşte îl mângâia cineva, adică un altul. Din partea acelui altcineva era o sugestiune; „să te vezi pe tine însuţi îmbrăcat aşa şi aşa”. O autosugestia nu putea să fie, căci ar fi trebuit ca Goethe să sc fi gândit mai întâi într-un mod foarte conştient măcar la acea haină cu ceaprazuri. A fost dară o sugestiune din afară, de la o fiinţă destrupată, de la un amic nevăzut, care apoi peste opt ani l-a sugestionat din nou pe Goethe de a îmbrăca aidoma o asemenea haină.
Fenomene de acest fel se cheamă dublet, a1terego, nemţesc Doppe1gânger şi s-a întâmplat nu o dată; cazul cel mai interesant e po­vestit de profesorul Stilling (Das geheimnissvollo Jenseits, ed. 1854, p. 173); dar numai în privinţa lui Goethe, fiindcă e Goethe, nici un bârfitor nu va cuteza să cârtească.
Contra mea, care sunt prea şi prea departe de a fi un Goethe, vor cârti mulţi. Aceasta totuşi nu mă va împiedica de a aduce aici din propria mea ex­perienţă un exemplu de cvadruplă sugestie men­tală, spiritistă, fără seamăn mai pe sus de orice putincioasă sugestiune mentală hipnotică sau mag­netică.
Darul meu personal de medium (nu de medium intuitiv sau prin inspiraţie, despre care a se vedea în capitolul precedent, ci de medium scriitor-automatic) e foarte restrâns, căci pe de o parte îmi vine totdeauna a mă îndoi de mine imunii, ca apostolul Petiu care umbla pe apă, iar pe de altă parte poate din aceeaşi cauză, exerciţiul mediumității în curs de câteva secunde mă oboseşte peste măsură. Astfel comunicaţiile scrise automat, pe care le primesc personal, sunt totdeauna scurte, câte zece sau cincisprezece cuvinte: mai mult în orice caz decât un „Guten Abend” pentru a le completa, şi mai cu seamă pentru a le controla, eu aveam ferici­rea de a descoperi o mediumitate foarte puternică la câţiva amici, care pentru a se înlătura orice motiv de neîncredere — nu ştiu niciodată chestiu­nea care mă preocupă, adică nu cunosc întrebarea sau şirul de întrebări pe care mi le pun eu în mo­mentul când ei apucă a scrie. Să adaug că pentru a avea pururea o probă că chestiunea cea pusă a fost anume cutare şi nu alta, eu o scriu de mai înainte, dar n-o arăt nimănui. După această lămu­rire, putem trece de-a dreptul la fenomen.
Primul meu medium, Y. Cosmovici, trebuia să plece în străinătate pentru a-şi isprăvi studiile, în ajun eu mă gândeam: fiind singur în Paris, oare va putea el în stare cataleptică să primească acolo comunicări de la fiica mea, pe care să mi le trimită la Bucureşti? Cine îi va muta mâna, când va ajunge la marginea hârtiei? Cine va lua coala cea scrisă, pentru ca el să poată scrie pe coala următoare?
Aceste întrebări erau fireşti pentru mine, căci, deşi eu ştiam în teorieşi din propria mea experienţă că un medium îşi poate muia mâna singur şi singur să-şi schimbe hârtia, totuşi, pentru a-i cruţa lui Cos­movici osteneala, o făceam totdeauna eu însumi, şi această înlesnire devenise pentru dânsul o deprindere.
Aveam o şedinţă acasă, seara pe 6 februarie 1891. Erau faţă: episcopul Ghenadie Argeşul, Th. Speranţia şi Ion Neniţescu, aceşti doi din urmă doctori în filosofie. Ca medium servea Y. Cosmovici. Dintr-o co­municare foarte lungă, peste 60 şiruri mărunte în copie, totul scris fără întrerupere, cu o iuţeală neînchipuită, în interval de 14 minute, tragem următorul pasagiu:

„Tu te întrebi cum va face al nostru medium la Paris pentru a scrie singur ceea ce-i voi dicta eu, fără ca cineva să-l ajute, schimbând hârtia? Ei bine, el va merge Boulevard St. M i c h e 1 No. 36 Ia Coquelin şi va cere un lung ac de cusut; apoi va înfige acel ac la colţul hârtiei, fixând astfel coalele şi de aici va scrie cu mâna dreaptă, iar când va isprăvi o coală atunci eu însumi o voi smulge prin intermediul lui, adică cu mina lui stingă. În acest chip, ca şi în timpul petrecerii mele la Paris vei avea de la mine de acolo câte o scrisoare pe săptămână. . .”1

1 Textul francez: „Tu te demandes comment fera notre medium a Paris, pour pouvoir ferire sous ma dictee sans que quelqu’un l’aide a enlever Ies feuilles? Kh bien, il ira Boulevard St. Micliel, c h e z Coquelin No. 36 et demandera une longue aiguille pour coudre; alors il mettra l’aiguille dans un coin de papier et fixera ainsi Ies feuilles; apres, il ecrira avec sa main droite; quand Ies plirases ecrites sur une feuille seront termim'es, c’est moi-meme par son intermede et sa main gauehe, que j’arracUeral la feuille de papier. Ainsi lous Ies luiit jours tu auras de mes nonvelles de Paris comtne dans le Imiips - ri/nutrefaiş”

Însemnaţi bine: aici nu este numai o sugestiune descriptivă de a face în cutare mod cutare lucru, dar încă mai avem și o adresă: Coquelin, Boulevard St. Midiei No. 36.
Această adresă, se înţelege de la sine, Cosmovici şi-a notat-o în carnet, pentru a n-o uita.
Peste câteva săptămâni, la 25 februarie, el pleacă la Paris. De atunci, şedinţele noastre din Bucureşti urmează înainte cu Th. Speranţia, un medium de aceeaşi forţă, şi câteodată cu Z. Arbore, fiziceşte ceva mai slab, ambii primind comunicări automatic în stare de cea mai perfectă catalepsie, din care se deşteaptă apoi cu încetul prin frecarea braţu­lui drept. Ca şi Cosmovici, ei scriu stând în picioare cu capul ridicat sus şi întors la stânga de la hârtie. Cu chipul acesta, la caz de trebuinţă, treceau printr-un control multiplu; ou, Cosmovici, Spe­ranţia şi Arbore, astfel că o comunicare pe care o primeam eu singur, dacă aveam vreo îndoială în privinţa-i, o verificam — fără a o spune — prin Arbore şi Speranţia în Bucureşti şi prin Cosmovici în Paris, adică prin mai mulţi în mai multe locuri, tocmai ca şi când ar fi o observaţie astronomică.
După plecarea lui Cosmovici, trebuia să ne, aştep­tăm ca la 'Paris, Boulevard St. Miehel No. 36, el va găsi o prăvălie cu ace sau o fabrică ţinută de un d. Coquelin. Dar dacă o găsea, ce ar fi zis Hartmann? Ar fi zis că nu este o comunicare spiritistă, ci că „con­ştiinţa somnambulică” a lui Cosmovici ştia din Bucu­reşti că la adresa indicată trăieşte în Paris un negus­tor de ace numit Coquelin; şi s-ar găsi pe dată o droaie de gură-cască, care să se închine cu evlavie dinaintea unui asemenea non-sens. Peste patru zile după plecarea lui Cosmovici, la 1 martie seara, într-o zi de vineri, noi aveam o şedinţă: eu, Arbore şi Speranţia ca medium.
Ascul­taţi comunicarea primită:

„Cosmovici şi-a pierdut capul căutând No. 36 şi pe d. Coquelin! Și pe când el credea că va găsi un mare comerciant, iată că cel găsit nu e deloc co­merciant, ci mai curând un fel de mic comisionar, dar totuşi un d. Coquelin. Eestul îl vei afla chiar de la Cosmovici...”.1


Peste trei zile primim de la Cosmovici o scrisoare cu data de 2/14 martie, trimisă sâmbătă dimineaţa, adică trecând numai o noapte la mijloc după şedinţa de mai sus, şi-n care el scrie:
„Am fost 36 Bd. St. Michel. Ce minune !... Ajung în faţa casei; nu văd care să-mi fie indicele că ar fi o magazie; în faţa uşii consierjului era un comisionar; intru şi întreb consierjul; îmi răspunde:
—  Nu e aici nici un Coquelin.
Eu protestez; în fine, ce să fac? Am ieşit. La poartă mă adresez la acel comisionar care şedea acolo.
—  Domnule, nu cunoşti pe Coquelin1?
Care anume? (râzînd:) Cel de la Comedia Franceză sau un altul?
— Fără îndoială, i-am răspuns, nu acela de la Comedie, ci un altul. 
—  Atunci sunt eu acel altul; şi cu ce vă pot servi? ,
—  Să-mi indici un magazin de unde aş putea cumpăra ace.
—  Ce fel de ace!
—   Ca să fixez hârtia.1
—  Cu cea mai mare plăcere.
Şi ambii ne-am dus peste apă...”

Aceasta s-a întâmplat lui Cosmovici la Paris, tocmai vineri, adică chiar în ziua în care faptul ni se comunica şi nouă în Bucureşti, cu o deosebire cel mult de câteva ceasuri.
Aci ce mai zice alde Hartmann! La 6 februarie, când fusese indicată adresa cu No. 36, „conştiinţa somnambulică” a lui Cosmovici nu putea vedea nici o prăvălie cu ace și pe nici un Coquelin, de vreme ce nici prăvălia, nici Coquelin nu se aflau acolo. Abia la 1 martie, adică peste 22 de zile, punct la ora când Cosmovici, căuta ace, un d. Coquelin veni să se aşeze dinaintea casei No. 36, fără să ştie pentru că se aşează, adus fiind printr-o sugestiune mentală spiritistă, pregătită deja pe la 6 februarie. Portarul casei nu-1 cunoştea. Poate că altădată nici că va fi trecut pe acolo, şi-n orice caz nu avea acolo nici o treabă de făcut, deoarece la moment a fost gata de a pleca cu Cosmovici după ace.
Am spus că în cazul acesta sugestiunea este cva­druplă: 

1. Cosmovici sugestionat de a scrie la 6 februarie;
2. Speranţia sugestionat do a scrie la 1 martie;
3. Cosmovici sugestionat de a căuta pe unCoquelin la ora cutare;
4. Acel Coquelin sugestionat de a-1 aştepta la aceeaşi oră, toate aceste sugestiuni îmbinate astfel încât să se adeverească una printr-alta şi tot deodată, deşi sugestiuni, să fie totuşi mai pe sus de orice fel de sugestiune cu putinţă de la un agent întrupat.

Fenomenele spiritiste n-au fost până acuma deloc studiate din punctul de vedere al sugestiei în alăturare cu sugestiunea cea hipnotică; şi tocmai din acest punct de vedere comparativ ele trebuie a fi studiate, căci hipnotismul fiind odată recunos­cut si înţeles, printr-însul, adică de la cunoscut la necunoscut, urmează a ajunge la recunoaşterea şi la înţelegerea fenomenelor de aceeaşi natură a Spiri­tismului. Dar însuşi Hipnotismul n-a fost oare cu desăvârşire tăgăduit şi batjocorit până mai deunăzi? Nu mai departe decât în 1885 un „laureat al Acade­miei de Ştiinţe din Paris”, d. Mabru, publică o carte de vreo 600 pagini, intitulată: „Les Magnetiseurs juges par eux-memes” în care zice că orice suges­tiune este o curată şarlatanie; iar cu un an mai târziu, la 1887, un membru al institutului, d. Desjardins, scria în „Le Soleil” de la 15 august, că toate feno­menele Hipnotismului nu fac două parale. Într-o asemenea stare de lucruri nu se putea cere de la nimeni un studiu comparativ între Hipnotism şi Spiritism, ambele fiind privite ca două x; şi iată de ce până astăzi Spiritismul câştigă pe oamenii de ştiinţă nu prin fenomenele sale superioare, ci prin cele inferioare, vreau să zic prin cele nesugestona1e, la care ne vine rândul de a trece acuma.
Aceste fenomene ne-sugestionale sunt de două feluri:
1.            Cele subiective, adică provenite dintr-o însuşire personală a lui medium, fără ea să fie neapă­rat trebuinţă de a bănui în ele lucrarea Spiritelor. Astfel David Home, bunăoară, în unele momente se ridica în aer fără a cădea şi se băga în foc fără a arde, aceasta în mai multe rânduri şi dinaintea a o mulţime de martori. În privinţa focului, se poate zice că Home îl neutraliza în acele momente, făcîndu-1 nevătămător chiar pentru alţii şi pentru haine sau lucruri. Lord Lindsay ne spune că de opt ori Home îi puse pe mână cărbuni aprinşi, fără ca să-l ardă. Lui Hali îi aşeză un cărbune aprins pe cap, şi nici un fir de păr n-a fost pârlit (Eussel Wallace, Les miraeles, p. 219—222). Aceste fenomene de levitaţiune şi de în combustibilitate, care ne întâmpină deja în Biblie şi de care sunt pline mai ales legendele Sfinţilor, sunt foarte interesante, dar nu se pot numi spiritiste, întru cât nu se vede şi nu e nevoie de a se vedea intr-însele amestecul din afară a unor fiinţe extra-omeneşti. De aceea ele nu mă preocupă în studiul de faţă, precum nici aşa-numiţii mediumi vindecători (mediums guerisseurs), a căror apropiere sau atingere personală linişteşte unele dureri sau unele boale. Asemenea fenomene, încă o dată nu intră în sfera propriu-zisă a Spiritismului, şi tot atât de subiectivă, datorită numai supra-organismului individual, ni se pare a fi aşa-zisa a d o u a vedere, ,,la seconde vue”, prin care unele persoane excepţionale, în unele îm­prejurări iarăşi excepţionale, văd ceea ce se petrece atunci la o mare depărtare.
Levitaţia dovedeşte că supra-organismul e mai uşor decât aerul, incombustibilitatea dovedeşte că supra-organismul nu se teme de foc; mediumitatea vindecătoare dovedeşte o deosebită putere simpatică a supra-organismului, iar a-doua-vedere dove­deşte că supra-organismul se bucură de o extremă agerime sau fineţe a simţurilor, toate aceste însuşiri manifestându-se la om în stare de întrupare numai într-un mod anormal. Lăsând acestea la o parte, ne vom opri mai cu stăruinţă asupra unui alt fenomen tot atât de subiectiv, dar de un caracter mai spiritist, fiindcă este în legătură nu numai cu natura supra-organismului, dar încă şi eu marea chestiune a mai multor existenţe evolutive ale fiecărei indi­vidualităţi. Acest fenomen este ceea ce se cheamă dubla personalitate.
S-au scris în treacăt despre mai multe cazuri bi-personale; numai unul însă a fost studiat într-un chip pe deplin ştiinţific, şi numai acesta merită o întreagă încredere. Este anume cazul măiestreşte desfăşurat în articolul al doilea din cartea lui dr. Azam: „Hypnotisme, double conscience et alteration de la personalite” (Paris, 1887).
În curs de peste 20 de ani, o săracă fată din Bordeaux, numită Felida, a trăit ca două persoane diferite, manifestându-se într-însa pe rând. De la naştere şi până la o vârstă oarecare ca fusese poso­morâtă, posacă, greoaie la cap; „mcrose, avec la physionomie terne, un peu lourde d’esprit”; deo­dată, după o ameţeală, Felida deveni vioaie, isteaţă, deşteaptă, deopotrivă gata de a munci şi a petrece: „vive, alerte d’esprit, avec la physionomie eveillee, aussi prompte au plaisir qu’au travail”. Apoi peste câteva zile iarăşi o ameţeală, după care Felida redeve­nea răutăcioasă şi tristă, până la o ameţeală din nou, care îi re-dădea bunătatea şi veselia; şi tot aşa înainte, când o persoană, când cealaltă persoană, cu intervaluri mai lungi sau mai scurte. Starea cea de răutate, dr. Azam o numeşte prima, „condition premiere”, căci prin ea Felida îşi începuse viaţa; pentru starea cea de bunătate rămâne astfel epitetul de s e c u n d a, „condition seconde”. În starea primă, Felida nu-şi aducea aminte cu desăvârşire nimic din cele ce făcuse în starea secundă; în starea secundă, din contră, ea ţinea minte cele făcute în toate perioadele din ambele stări. Aceste perioade fuseseră dintâi scurte pentru starea secundă şi lungi pentru cea primă, apoi cu încetul ele s-au scurtat pentru starea primă şi s-au lungit pentru cea secundă, în sfârşit starea primă a început să dispară, aşa că în anii din urmă Felida nu mai cunoştea decât starea secundă, devenită pentru ea o stare normală: totdeauna veselă şi plă­cută.
Fiziologia, poate ea oare să găsească cheia acestui fenomen de crâncenă luptă în acelaşi individ intre două personalităţi antagoniste, o luptă cu învingeri periodice dintr-o parte şi din cealaltă, până ce — după douăzeci de ani — personalitatea cea a doua ispră­veşte prin a birui pe cea dintâi, „omul nou” ajungând a goni pe „omul vechi”!
D. Yictor Egger (Revue philosophique 1887, p. 304), presupune că în starea primă lucra în Felida emisfera dreaptă a creierului, iar în starea secundă emisfera stingă; dar această explicaţie ne-ar duce vrând-nevrând la absurda teorie că toţi oamenii buni cugetă prin emisfera dreaptă şi toţi oamenii răi prin emisfera stângă. Din punctul de vedere al Spiritismului, dubla personalitate a Felidei ni se înfăţişează sub adevă­rata sa lumină.

Dr. Azam constată patru lucruri, care sunt cele de căpetenie:
1. Numai în starea secundă, chiar de la începu­tul luptei, Felida îşi aducea aminte ambele sale stări, adică numai atunci ea avea o memorie perso­nală întreagă.
2. Fiind hipnotizată când se afla în starea primă, Felida trecea în somnambulism la starea secundă, adică se întorcea la ceea ce era pentru dânsa o stare personală normală.
3. Starea secundă este aceea care la sfârşitul luptei a câştigat o biruinţă hotărâtă.
4. În starea secundă, Felida era mult mai bună decât în starea primă, ceea ce se potriveşte cu marea lege a evoluţiei.

Deci, numai în starea secundă Felida poate fi privită ca o personalitate actuală întreagă, pe când starea primă nu fusese pentru dânsa decât un frag­ment, o rămăşiţă din personalitatea întreagă dintr-o altă viaţă anterioară, mai puţin perfectă.
Cazul Felidei se poate dar înţelege numai prin reîncarnare, numai prin două existenţe succe­sive, numai ca o ciocnire între două trepte din evolu­ţia unei singure individualităţi.
Ne oprim aci, reamintind cititorului cele spuse deja despre Felida într-un alt loc, acolo unde noi am analizat „rolul real” şi „rolul ideal” al omului.

II. Fenomene ne-sugestionale obiective

În capitolele de mai sus am menționat că vestitul Lombroso între cei doi, trei vrăjmaşi sistematici ai Spiritismului, alături cu Hartmann, cu Biiclmer, cu Preyer. Dar pe când noi scriam, faţa lucrurilor s-a schimbat: astăzi până și Lombroso, da, până şi d. Lombroso adevenit sp i r i t i s t.
În zilele de 28 februarie şi 2 martie s-au ţinut la Neapole două şedinţe spiritiste la care a luat parte profesorul Lombroso însoţit de mai mulţi invitaţi: dd. Tamburini, Ascensi, di'. Bianehi, dr. Penta, profesorii Gigli, Vizioli etc. Ziarele italiene, mai ales „Tribuna giudiziaria” de la o iulie, reproduc procesele-verbale autentice ale acelor şedinţe, şi tot­odată o scrisoare din partea lui Lombroso, prin care el declară că: „mi-e ruşine şi-mi pare rău că am combătut până aici cu atâta stăruinţă faptele zise spiritice”.
Şi în ce anume se cuprind acele fapte care în două şedinţe, nici mai mult, nici mai puţin, au fost în stare de a zgudui scepticismul unui Lombroso ?
Nişte fenomene spiritiste ne-sugestiona1e de o natură foarte inferioară.

Bunăoară:

O masă s-a înălţat în aer;
Bătăi în masă din partea unui agent nevăzut;
Un clopoţel ridicându-se singur de pe masă, făcând târcoale şi sunând d-asupra capetelor celor de faţă;
Scaunul pe care şedea Lombroso, fugind de sub dânsul, astfel că profesorul trebuia să rămână în picioare;
O mescioară umblând singură prin odaie;
O tăviţă plină cu făină răsturnându-se de la sine, fără a se împrăştia un pic de făină;
În sfârşit, unii asistenţi s-au simţit pişcaţi de cineva sau de ceva nevăzut.
Ca medium servea o femeie, doamna Eusapia Paladino, pe care experimentatorii o ţineau legată.

Iată fenomenele care au încredinţat pe Lom­broso despre neatârnarea Spiritismului de Magne­tism şi de Hipnotism, cu care el se îndărătnicea până atunci de a-1 amesteca la un loc.
Din asemenea fenomene se poate însă trage vreo încheiere luminoasă?
Negreşit că nu.
Agentul cel nevăzut sau agenţii care mişcau masa, scaunul, clopoţelul, tăviţa, ba încă şi pişcau, nu aveau pentru acestea trebuinţă de mai multă inteligenţă decât aceea a unei veveriţe?
Dar atâta ajunge ca punct de plecare; de aici înainte Lombroso va urmări fenomenele, după cum a şi făgăduit-o el însuşi, şi lesne va ajunge din treaptă în treaptă la nişte manifestări din ce în ce mai su­perioare.
Fie ex-om, fie ex-maimuţă, fie ex-veveriţă, nevă­zutul care dansa cu clopoţelul şi se juca cu tăviţa nu era o forţă oarbă, ci o fiinţa lucrând intenţio­nat.
Fenomenele de această natură nu se pot zice că sunt omeneşti, dar în orice caz ele sunt zoo­logice, şi aceasta este deja mult.
Fără îndoială, e un mare câştig pentru Spiritism de a număra în şirurile sale pe un bărbat ca d. Lom­broso, autorul scrierilor celor foarte la modă: „L’uomo di genio” şi „L’uomo deliquente”; dar oricum ar fi, noi nu-1 felicităm asupra mijloacelor care au izbutit să-l îmblânzească.
Ar zice cineva ca Spiritele oamenilor au vrut să pedepsească sau să ia în râs pe vechiul lor duşman, astfel că nici unul din ele, fie oricât de inferior, nu s-a pogorât să aibă a face cu dânsul, trimiţându-se drept apostol ca să-l convertească un Spirit de dobitoc, care să-l pişte.
Mai ştii, mâine sau poimâine ne vom pomeni pe neaşteptate că un Hartmann sau un Buclmcr se vor lumina şi ei prin Spiritul unui ţânţar.
William Crookes, Eussel Wallace, Zollner şi alţii începuseră şi ei prin experimente spiritiste de o ordine inferioară, adică ne-sugestionale, dar totuşi mult mai omeneşti, dintre care noi vom aduce aici numai două-trei exemple din sute şi din mii. Doritorii de limite şi de fel de fel le pot citi în:
R. Ilare, Experimental investigation ol the Spirit-tnanifes- tations, New-York 1855 (nemţeşte: Experimentalle Untersuchun- gen, Leipzig 1871);

K. Hale Owcn, Footfalls on llie boundary of another vrorld, London 1866);
Acelaşi, The debatablc land between this world and the next, I.ondon 1872 (nemţeşte: Das streitige Land, Leipzig 1876);
W. Crookes, Researclies on the phaenomena of Spiritualism, London, 1874;
M. Pertv, Uie siehtbare und unsichtbare Welt, Leipzig 1881;
A. Russel Wallace, On miracles and modern Spiritualism, London 1874 (franţuzeşte: Les miracles et le moderne spiritua- lisiue, Paris 1891);
J.Zollner, AVisscuschaOliche Abhandlungen, Leipzig 1878 — 79;
Aksakow, Animismus und Spiritismus, Leipzig 1890;
Du Prel, Ph«noinenologie des Spiritismus, Munchen 1890;
Acelaşi, studien liber Gelieinrwissenschaften, Lcipzig 1890 — 1891 . . .

Sunt mulţi, mulţi, foarte mulţi, care rânjesc cu ifos când e vorba de fenomene spiritiste, măcar că ei n-au răsfoit, ba nici n-au văzut vreodată măcar în zbor una singură din aceste cărţi, cărţi adevărat magistrale din punctul de vedere al experimentării ştiinţifice, cărţi scrise nu de fluturaşi literari, nu de fabricanţi de „fapte diverse” de prin ziare, nu de proroci de prin cafenele, ci de fizicieni, de chimişti, de astronomi, de antropologi şti, de naturalişti de prima ordine.
Ce s-ar zice oare despre un om, care s-ar apuca a râde cu haz de o ramură de cunoştinţe despre care el n-a citit nimic serios şi nu ştie nimic temeinic? S-ar zice că e un nerod. Ilonni soit qui mal y pense.
Crookes experimentând cu faimosul medium Home, cumpăra el însuşi un armonic de tot nou şi-l aşeză într-un coş, astfel ca să rămână afară numai mănun­chiul. Home punea o mână pe acest mănunchi, fără a putea atinge partea cea instrumentală a armonicu­lui, care era ascunsă în coş şi pe care nici altfel n-ar fi putut s-o atingă, fiindcă mâna cealaltă şi picioarele lui medium erau observate si chiar ţinute de către cei de fată.
În această poziţie armonicul începea de întâi a se clătina, apoi răsuna, în sfârşit cânta una după alta mai multe arii, pe când mâna lui medium în­ţepenea în nemişcare. Cu încetul Home îşi depărta mâna de la armonic, şi totuşi instrumentul, deşi lăsat singur, nu înceta de a cânta mai departe. Era învederat că nu mâna lui medium îl stăpânea, ei-1 stăpânea o altă mână, o mână nevăzută, pe care n-o împiedica coşul. Câteodată această mână se făcea chiar văzută pentru un timp oarecare.

Ascultaţi pe însuşi Crookes:

,,O mică mână de o formă foarte frumoasă s-a ridicat de pe masa sufrageriei şi mi-a întins o floare. Ea apăru în trei rânduri, dându-mi prilej de a mă încredinţa pe deplin că este o mină tot atât de reală ca şi a mea proprie. Lucrul s-a petrecut la lumină, chiar în odaia mea, pe când mânile şi picioarele lui medium erau ţinute de mine...”


Fig. 11

„Mai de multe ori eu şi alţii am văzut o mână apăsând clapele armonicului, apăsând în acelaşi moment amândouă mâinile lui medium, care erau văzute deosebit, şi uneori ţinute, de cei de, lângă dânsul. Mâinile şi degetele, nu mi-au părut totdeauna solide şi vii. Uneori, cală s-o spun, ele păreau mai mult ea un nor aburos, în­desat în parte sub formă de mină. Toţi cei de faţă nu le vedeau deopotrivă bine. De exemplu, pe când sc mişca o floare sau alt­ceva mic, linul din asistenţi vedea mimai un abure luminos plutind în aer, altul vedea o mână neguroasă, altul numai floarea pusă în mişcare.
Eu însumi văzui, nu o dată, de întâi un lucru mişcându-se, după aceea un nor luminos formându-se deasupra-i şi în sfârşit acel nor condensându-se, luând o formă şi prefăcându-se într-o mină cât se poate de perfectă. În acest moment, toţi cei de faţă puteau să vază acea mină. Ea nu era totdeauna o simplă formă, ci uneori avea aer de a fi însufleţită şi foarte graţioasă; degetele se mişcau şi carnea părea a fi pe deplin omenească, la încheietura mâinii sau la braţ această formă devenea aburoasă şi se pierdea într-un nor luminos. La atingere aceste mâini câteodată sunt reci ca gheaţa şi moarte; câteodată, din contra, ele mi-au părut calde, vii, şi strângeau mâna mea cu tot avântul unui vechi prieten. Odată eu am reţinut una din aceste mâni în mâna mea strângând-o cu hotărâre ca să nu-mi poată scăpa. Ei bine, fără nici o încercare sau o sforţare de a se smulge din strânsoare, acea mină încetul cu încetul s-a topit aşa zicând, şi ni-am pomenit că în mâna mea n-a mai rămas nimic...”
Acestea le spune un William Crookes, care pentru englezi este ceea ce e Pasteur în Franţa. Şi după ce le spusese acestea la 1874, peste patru ani el descoperă materia radiantă, o descoperire pentru care la 1880 Academia de Ştiinţe din Paris îi decerne un mare premiu şi o medalie de aur.

În privinţa „aducerii florilor”, Alfred Bvissel Wallace, un naturalist de potriva lui Danvin, ne povesteşte următoarele:

„Trăsura cca mai însemnată din mediumitatea d-rei Nicliol era aducerea de flori şi de fructe în odăi închise. Pentru întâia dată văzusem acest fenomen chiar la mine acasă, într-o epocă când mediumitatea d-şoarei Nicliol era puţin dezvoltată. Aveam la mine mai mulţi amici intimi. Medium venise ca să iau un ceai — eram în toiul iernii — şi a şezut la noi vreo patru ceasuri într-o odaie foarte caldă şi luminată cu gaz, Înainte de a se începe feno­menele. Faptul de căpetenie este că pe o masă goală, într-o mică odaie închisă şi întunecoasă (salonul de alături şi coridorul erau bine luminate), au apărut o mulţime de flori, care se aflau acolo cu câteva minute înainte, atunci când scăzusem lumina gazului. Erau anemone, lalele, crizanteme, aglici de China şi mai multe feluri de ferige. Toate erau cu desăvîrşire proaspete, ca şi când ar fi fost culese în pripă într-o seră. Le acoperea o gingaşă rouă. Nici o           petală nu era ruptă sau vătămată, nici unul din cele mai fine spice ale ferigelor nu era desprins. Eu le-am uscat pe toate şi le păstrez dimpreună cu o mărturie de la toţi cei de faţă, cum că ei nu s-au amestecat întru nimic cu ştirea lor la aducerea acelor flori în odaie. Am crezut atunci şi cred şi acum că erau în totul peste putinţă ca d-şoara Nichol să le fi ascuns atâta timp, să le f’i păs­trat aşa de bine şi, mai cu seamă, să le fi acoperit peste tot cu un foarte frumos strat de rouă, întocmai ca acela care, când ziua e foarte caldă, se aşează pe un pahar plin cu apă rece. Asemenea fenomene s-au întâmplat de atunci încoace de sute de ori, în dife­rite case şi în diferite împrejurări. Câteodată se arătau pe masă mari grămezi de flori. Adesea se aduceau anume flori sau fructe pe care le cerea cineva din cei de față. Un amic al meu ceruse floarea soarelui şi o plantă Înaltă de şase picioare a căzut pe masă, cu rădăcina înconjurată de pământ. Unul din experimentele cele mai uimitoare avuse loc la Florenţa dinaintea d-lui T. AdolpliusTrollope, a d-nei Trollope, a d-şoarci Blagdon şi a colonelului Ilarvey. Odaia a fost răscolită de aceşti domni; d-na Guppy (foslă d-şoara Nichol) a fost dezbrăcată şi iarăşi îmbrăcată de către d-na Trollope, fiecare bucăţică a îmbrăcămintei sale a fost cerce­tată, apoi d-na Guppy şi bărbatul ei au fost strâns legaţi îna­inte de producerea fenomenului. După vreo zece minute toţi au strigat că miroase a flori în odaie. S-a aprins luminarea şi s-au văzul pe braţele d-nei Guppy şi ale d-Ini Trollope o mulţime dr narcise, care umpleau aerul cu miros...”
Fenomenul florilor exotice cu roua pe el însele în toiui1 iernii, aceasta mai ales este ceva care întrece orice închipuire; şi totuşi faptul — un fapt botanic — ni-1 adevereşte ca martor ocular unul din cei mai iluştri naturalişti.
Celebrul astronom Zollner, inventatorul astro-fotometrului şi al colorimetrului, autorul unei capo­dopere asupra cometelor, ceruse şi căpătase de la Spirite ca ele să-şi întipărească urma mâinilor şi a picioarelor goale pe făină sau pe funingine, pe când medium şedea alături încălţat. Mai mult decât atât, acele mâni sau picioare au fost băgate în parafină si au lăsat în ea forma lor întreagă, ceea ce o mână sau un picior de om întrupat n-ar fi fost în stare să facă, căci la retragerea din parafină s-ar fi stricat forma, pe când organele spiritiste, retrăgându-se prin evaporare, forma a rămas cu desăvârşire neatinsă, întocmai ca interiorul unei cizme sau al unei mânuşi.
Clopoţelul lui Lombroso, armonicul lui Crookes, florile lui Wallace, tiparele lui Zollner şi atâtea altele pe care le trecem cu vederea, sunt nişte fenomene spiritiste fără nici o sugestiune, dar dovedind intr-un chip pipăit materialitatea Spiritelor, o materialitate neajunsă în principiu pentru simţurile noastre cele pământeşti, însă puţind a deveni văzută şi chiar pipăită când îi vine în ajutor fluidul unui puternic medium special, adică ceea ce se numeşte „medium ă materialisations”.


Fig. 12

Nu ne mai trebuie decât un pas pentru ca, de la o asemenea mână sau de la un asemenea picior, să trecem la o figură omenească întreagă, cu cap, cu trunchi, cu braţe şi cu glezne. Ea apare, se mişcă, vorbeşte, ne atinge şi se lasă a fi atinsă, dar dispare apoi după o clipă sau după un răstimp oarecare, fără ca să ne fie cu putinţă de a o opri pe loc. Şi se ivesc astfel nu numai o singură figură, 'ci chiar mai multe, ca în apariţiunea văzută, adeverită şi reprodusă de cunoscutul pictor parizian James Tissot.
Din dată ce un spirit se arată, el poate fi fotogra­fiat. De aceea Crookes n-a avut multă greutate de a fotografia Spiritul numit Katie King (vezi pagina 219).
Despre această fantomă s-au scris atâtea şi de atâtea ori, încât noi ne vom restrânge aici la câteva cuvinte. Medium era d-şoara Florenţa Cook. Putea cineva să închidă ermetic casa, putea să stea la pândă în toate ungherele odăilor, putea să fi fost faţă în stare cataleptică, şi Katie King apărea, vor­bea, glumea, dădea mâna sau braţul la cei de faţă, ba îi număra până şi bătăile pulsului: 75 la minut; apoi dispărea în nimic, după cum apăruse din nimic. La faţă ca semăna ca o soră cu d-şoara Cook îmbră­cată în negru şi Katie King îmbrăcată în alb.
Dar rolul fotografiei în Spiritism merge mult mai departe.
Dintâi, ca teorie, să ascultăm pe Ernesto Volpi (Compte rendu du Congres Spirite, 1890, p. 317, 324):

„În cartea sa despre efectele chimice ale luminii, profesorul Vogel povesteşte o anecdotă fotografică de cea mai înaltă Însem­nătate. Sunt acum câţiva ani, la Berlin se scotea portretul foto­grafie al unei doamne care nu avea pe obraz nici un semn deo­sebit. Judecaţi dar mirarea fotografului, când pe negativ obrazul a apărut împestriţat cu o mulţime de pete, deşi pe obrazul doam­nei acele pete nu se vedeau deloc. A doua zi acea doamnă s-a îmbolnăvit de vărsat, şi atunci toate acele pete au devenit văzute pentru ochii tuturor. Fotografia dar surprinsese mai dinainte rudi­mentele vărsatului, pe care ochiul nu le surprindea încă. Acest fapt dovedeşte într-un chip neîndoios că:
1. Placa sensibilă poate să fie impresionată prin obiecte pe care nu le vede ochiul;
2. Placa sensibilă, mulţumită acurateței sale de a reproduce obiectele, nu înregistrează niciodată decât ceea ce există în realitate ...
Se ştie că retina, organul văzului, primeşte impresiunea vibraţiilor ete­rice, pe care i le aduce senzaţia colorilor; dar această senzaţie încetează dincolo de roşu la o extremitate a spectrului solar, şi dincolo de violet la cealaltă extremitate. Ondulaţiile eterice mai jos de trei trilioane pe secundă, şi cele mai sus de 790 trilioane pe secundă, nu pot impresiona retina noastră. Experimentul cu doam­na de la Berlin ne-a dovedit, prin urmare, că placa sensibilă poate primi impresii mai pe jos şi mai pe sus de acele vibraţii. Deci ştiinţificeşte fotografia spiritistă nu e peste putinţă . .
Adică: ştiinţific e cu putinţă ca fotografia să reproducă chipul unui Spirit, nu mimai când îl văd ochii noştri, dar şi atunci când pentru ochii noştri el rămâne nevăzut.
Aci stă problema fotografiei spiritiste.
Această problemă era să fie cât pe aici compro­misă pentru totdeauna, prin mult trâmbiţatul scandal cu fotograful spiritist Buguet; un scandal, pe care nu-1 putem trece eu vederea, căci tocmai cazul lui Buguet, studiat fără părtinire cu dosarul judiciar în mână, demonstrează realitatea fotografiei spiri­tiste.

Un medium — noi am mai spus-o — trebuie să întrunească două condiţii: 

1. o deosebită însuşire fizică, ceva ca hipnotizabilitate în somnambulism;
2.    voinţa Spiritelor de a se împărtăşi anume pentru mijlocul lui.

De aici urmează că un medium poate să piardă acest dar iarăşi în două feluri: 

1. sau prin pierderea însuşirii fizice neapărat;
2. sau prin pier­derea simpatiei din partea Spiritelor.

Un medium, care pierde mediumitatea prin oricare din aceste două împrejurări, simte o firească ispită de a ascunde falimentul, de a înlocui facultatea cea pierdută prin vreun meşteşug înşelător, printr-o şarlatanie, mai ales dacă exerciţiul mediumităţii îi aducea foloase. Apoi şarlatania se descoperă ca totdeauna. Spiritiştii sunt mai interesaţi decât oricine de a o demasca cât mai curând, căci numai ei sunt victime ale şarlatanului. Şarlatania se descoperă, da; însă nu trebuie să uităm că şarlatanul de astăzi poate să fi fost mai înainte un adevărat medium.
Astfel a fost cazul lui Buguet.
Avem înaintea ochilor întregul dosar al acestui fotograf, un volum de 256 pagini, intitulat: „Proces des Spirites edite par M-nie P. G. Levinarie” (Paris, 1875).
Procesul s-a judecat înaintea poliţiei corecţionale de la Seina, sub preşedinţia unui d. Millet. Buguet era acuzat de ministerul public de a fi înşe­lat pe clienţii săi prin nişte portrete fotografice false, eu desăvârşire ne-spiritiste. Lui Buguet i se promisese nu se ştie ce pe sub mână -- aceasta o vezi cusut eu aţă albă din totalitatea dosarului — i se promisese nu se ştie ce pe sub mână, dacă va ajuta la osândirea redactorului Revistei Spirite din Paris deelarându-1 de complice al său în şarlatanie. A compromite eu orice preţ Revista Spirită, aceasta era scopul cel foarte învederat al poliţiei, adică al autorităţii civile, din dosul căreia se ascundeau agenţii Papii, care tocmai atunci — precum a arătat-o chiar dinaintea tribunalului avocatul Lachaud — tunau şi fulgerau contra Spiritismului.
Dar iată o minune, mai minune chiar decât fotografia spiritistă.
Toţi aceia, cărora Buguet le făcuse portrete de Spirite înainte de a deveni şarlatan, adică pe când era încă medium în deplinătatea cuvântului, au stri­gat pe faţă în gura mare că acele portrete reprezintă în adevăr pe neamurile lor cele răposate. Cu alte cuvinte, Buguet le spune: „eu v-am înşelat”, iar dânşii îi răspund: „nu”.
—           „Nu, nu ne-ai înşelat, ci ai fost un adevărat medium”, — i-au răspuns ducele de Leuelitenberg, principele de Wittgenstein, contele de Bullet, con­tele de Medina Pomar, contesa - de Caithness, mar­chiza de Bosales, colonelul Devoluet, arhitectul Ernest Bosc, colonelul Galateri, inginerul Boyar etc., etc.
Vom reproduce aici numai trei interogatorii, în care preşedintele Millet s-a izbit nu de nişte burtă-verde, ci de bărbaţi cu mult mai învăţaţi decât dânsul.

Mai întâi interogatoriul chimistului englez Max­well:

„Preşedintele: Prin Bertall, prin Leymarie sau prin altcineva, nu v-aţi ocupat oare cu fotografia spiritistă?
Maxwell: Fusei rugat de a veni la un experiment. Sunt chi­mist şi fotograf destul de cunoscut şi se credea că, dacă va fi vreo înşelăciune la mijloc, eu neapărat o voi descoperi. Mă grăbii a mă duce la întâlnire, cu siguranţa că nu voi putea fi înşelat; dar mă întorsei de acolo zicându-mi că nu înţeleg deloc, în ce chip Ruguet ajunge la rezultatul pe care îl dobândeşte.
Preşedintele: Acuma însă cunoaşteţi modul său de a proceda?
Maxwell: Am urmărit toate operaţiile lui; am văzul cum collodiona şi punea tablete în pervaz, am luat eu însumi pervazul eu mâinile mele şi îl dusei la camera obscură…”

Aşa vorbea un chimist, fotograf el însuşi.
Iată răspunsul astronomlui Tremaschim:

,,D. Buguet s-a pus în atitudinea unui om care se închină. Apoi placa a fost scoasă, şi nu am văzut pe ea la mijloc între d. Nus şi între mine o a treia figură:.’’.
Tremaschini încheie: „Buguet e fără îndoială un medium
În sfârşit, iată interogatoriul colonelului de artile­rie Carre, un ofiţer superior foarte învăţat, care nu s-a mulţumit a adeveri mediumitatea lui Kuguet, dar a pus totodată în cofă ştiinţa preşedintelui Millet:
„Carre: Se poate ca Buguet să fi ajuns a înşela, dar este sigur că el fusese medium un timp oarecare.
Preşedintele: Dar se ştie că soarele poate să aibă o acţiune numai asupra corpurilor. Dacă d-ta vei deveni nevăzut, cum oare va putea cineva să te fotografieze?
Carre: Fiindcă d-ta invoci ştiinţa, apoi dă-mi voie a-ţi observa următoarele. Când d-ta faci să treacă lumina prin prismă, cauţi spectrul solar; alăturea sunt nişte raze invizibile; unele din ele se constată numai prin căldura pe care o produc, altele sunt raze chi­mice. Ele există, măcar că d-ta nu le vezi şi nu poţi prin ochii d-tale să-ți dai scama de ele. Razele soarelui se descompun astfel că acoperă spectrul, însă alăturea sint raze calorifice, adică ceva nevăzut pentru d-ta, dar simţit prin termometru sau prin instru­mente de o sensibilitate extremă...”

Înţelegând puterea, acestei argumentaţii, preşe­dintele Mii iei întrerupse pe colonel, zicându-i eu supărare:

„Aici noi nu putem face discuţii ştiinţifice. Aşează-te, Dom­niile!”

În Buguet dară noi trebuie să deosebim cu stă­ruinţă trei faze succesive: intâi, un adevărat, medium, foarte puternic pentru obţinerea fotografiei spiritiste, dar sleindu-şi forţele prin lăcomia de a câştiga prea mult sau prea iute; al doilea, mai târziu, un şarlatan care, pierzându-şi mediumitatea, se încearcă a înlocui prin mijloace meşteşugite si isprăveşte prin a fi demascat; în fine al treilea, o unealtă poliţie­nească pentru a compromite Spiritismul, contra căruia în acelaşi moment arhiepiscopul de Tulusa azvârlea o furioasă epistolă pastorală, căci de! — Spiritele nu se împăcau cu Papa.
Cu chipul acesta, preşedintele Millet, acela căruia nu-i plăceau „discuţiile ştiinţifice”, a rămas unde a rămas, iar fotografia spiritistă a mers înainte.
Cel dintâi medium-fotograf a fost americanul Muniler de la New-York pe la 1869. Anchete succe­sive, făcute de către fotografii Slee, (îniney şi Silva, departe de a descoperi din parte-i vreo umbră, de înşelătorie, n-au putut ajunge la altceva decât a mărturisi realitatea faptului. Arestat şi dat în jude­cată, Mumler a fost achitat. Trei experţi au jurat pentru dânsul. O mulţime de oameni foarte distinşi s-au grăbit a recunoaşte că îi datorează nişte adevă­rate portrete fotografice spiritiste, ale amicilor sau rudelor în lumea cealaltă.
În urma, încercări mai mult sau mai puţin reu­şite au fost făcute în Anglia de John Beatie,
Dr. Thomson, B. Williams, Traill Taylor, şi mai ales de opticianul Thomas Slater.
Astăzi fotograful spiritist cel mai renumit este căpitanul Yolpi de la Vcrcelli, în Italia.
Fotografia spiritistă se obţine nu numai seara într-o cameră luminată cu magneziu, dar şi pe întuneric, printr-o lumină pe care o răspândesc înseşi Spiritele, ca în apariţiunea văzută de pictorul Tissot cu cele două fantome.
Când până şi aparatul fotografic reproduce for­mele răposaţilor, ce fac oare protivnicii Spiritismu­lui? Unii n-au văzut şi n-au auzit: alţii se mulţu­mesc a tăgădui, şi pace; o seamă au găsit însă un mijloc mai isteţ; aşa un oarecare dr. Eduard Jankowski (Psyehische Studien XII, 15) susţine foarte serios că în fenomenul fotografiei spiritiste placa sensibilă nu reproduce o formă reală, ci numai o idee care se află în acel moment în creierul lui me- dium, adică medium gândindu-se la o figură, apara­tul fotografiază leit acea figură numai gândită. Şi apoi dr. Jankowski exclamă: „de ce oare un creier, în oarecare împrejurări să nu poată face ceea ce fac razele soarelui?” Ca să nu credeţi că eu glu­mesc, sau că nu traduc bine, ascultaţi însuşi textul nemţesc: „Warum solle nicht ein gewissen Făllen ein Gehirn dasselbe wirken, was die Sonnenstrahlen?
E păcat că dr. Jankowski nu este el însuşi un medium, căci i-ar fi de ajuns să se gândească numai la un catâr, şi pe dată ar şi căpăta portretul dobitocului, mai ales dacă s-ar pune dinaintea aparatului pentru a înlesni „fotografia ideii!”.
Acest minunat dr. Jankowski şi-a găsit tovarăşi în Franţa printre aşa porecliţii „ocultişti”. La con­gresul spiritist din Paris de la 1889, d. Donald MacNab aduse o fotografie, reprezentând o fantomă, de faţă,— fantomă, zicea el — pe care dânsul şi alţi şase au văzut-o, au pipăit-o şi au fotografiat-o pe când medium zăcea alături în letargie. „Acea apariţie materializată — adaugă d. Papus (Science occulte, p. 881) — nu era altceva decât o reproducere materială a unui desemn vechii de mai multe secole şi care atrăsese foarte mult atenţia lui medium înainte de adormire. Deci, unele din materializări ar putea să fie produse numai de ideea lui medium, obiectivată prin amestec cu oarecare forţe puţin cunoscute ale naturii...”
Dr. Jankowski pe de întregul, ba încă cu vârf !
D. Papus nu bagă în seamă un singur lucru foarte simplu şi — în calitate de ocultist — nu-1 bagă în seamă tocmai pentru că o foarte simplu. Desemnul care impresionase pe medium, fie vechi, fie nou, era portret al unei fete sau un studiu de pe natură. Apariţiunea dară, pe care d. Mac-Nab o pipăise, nu materializa nici ideea lui medium, nici pe acel desemn, ci era însăşi spiritul acelei fiinţe care ser­vise drept model pentru pictor. Admirând portretul, medium făcuse prin însăşi aceasta evocarea originalu­lui, iată totul. Dacă ar fi privit cu aceeaşi răpire la o Madona d-ale lui Bafaele, poate că i-ar fi apărut în acelaşi mod Fornarina, adică iarăşi modelul.
Să presupunem că desemnul cel admirat de me­dium reprezintă o ciorchină de strugure. Ideea despre strugure este o idee întocmai ca şi ideea despre o fată. După teoria ocultistă, ideea unui medium des­pre strugure „prin amestec cu oarecare forţe puţin cunoscute ale naturii” poate să se materializeze, devenind un strugure pipăit. În acest chip un me­dium, gândindu-se înainte de adormire la biftec, ar putea să procure d-lui Mac-Nab şi celor șase amici prilejul de a mânca o idee !.
Ei bine, orice ar face dr. Jankowski şi d. răpus, niciodată fotografia spiritistă nu le va da un catâr sau un strugure printr-o idee, adică printr-o sugestie mentală din partea lui medium. Placa sensibilă nu poate fi halucinată, nici hipnotizată, ci reproduce numai realitatea, şi anume o realitate în materia1ă .
Văzut sau nevăzut, auzit sau neauzit, pipăit sau nepipăit, Spiritul este şi el o materie, adică este ceva şi este o materie totodată, matematiceşte o;—m, ba încă o materie moleculară, de vreme ce el nu e decât o treaptă evolutivă din om şi nu încetează de a fi în împărtăşire cu omul.
În fotografia spiritistă fantoma apare uneori cu un obiect în mână, bunăoară cu o floare, pe care ochiul nostru nu o vede, dar totuşi o restrânge placa sensibilă, iar prin urmare acea floare sau orice va fi este şi ea o materie, nicidecum o idee a lui medium sau a altuia dintre cei de faţă, a lui dr. Jankowski sau a d-lui Mae-Nab. După cum Spiritul poate să se facă pe sine însuşi pipăit pentru noi, tot aşa el face pipăită şi acea floare care însă — întru-cât nu este materia pământească — dispare şi dânsa, deodată, cu Spiritul, ea şi draperiile sau hainele cil care îl surprinde placa sensibilă. A deveni o formă pământească simţită, fie oricât de puternic fluidul cel împrumutat de la medium, nu este însă uşor pentru Spirite, şi de aceea, atât în fotografia spiri­tistă, precum şi în apariţiile cele obiective ale fantomelor, acolo nu încape nici o sugestiune, se observă mai adesea că sunt părţi care lipsesc sau nu sunt isprăvite, de pildă un bust fără picioare sau un trunchi cu d-abia un început de braţe. Aceeaşi cauză produce mânile fără corp ca în experimentele de mai sus ale lui Crookes, una din manifestările cele mai obişnuite. Dar pe cât timp acea formă este accesibilă pentru organele sau pentru instru­mentele noastre, fie chip, fie haină, fie floare, fie orice, ea poate să lase pe pământ urme trainice, urme care rămân după retragerea operaţiunii: în această privinţă fotografia spiritistă nu se deose­beşte de podometria sau chirometria cea obţinută de Zollner.
Oricine a putut observa, că eu am intrat în stu­diul fenomenelor spiritiste ne-sugestionale cu o mul­ţumire oarecare, aş putea să zic: cu d-a sila. Lucrul va fi lesne de înţeles prin următoarea parabolă. Mi s-a întâmplat a învăţa unele limbi fără a fi învă­ţat mai întâi gramatica lor, bunăoară italieneşte. Mă apucasem de-a dreptul de autori, ajutându-mă cu fondul meu anterior de cunoştinţe generale şi cu dicţionarul. Încetul cu încetul, biruind multe piedeci, ajunsei a înţelege bine chiar pe poeţi, citind din doscă în doscă pe Tasso, pe Ariosto, ba până şi pe Petrarca. Când citesc, fiecare formă gramaticalii îmi e pe deplin înţeleasă în fiecare frază, adică îmi e pe deplin înţeleasă totalitatea frazei fără a mă opri câtuşi de puţin asupra formei gramaticale. Frumuse­ţea sau adâncimea cugetării în acea frază îmi încăl­zeşte inima sau îmi avântă mintea. Când ştiam deja italieneşte din literatură, îmi veni nu ştiu cum într-o zi ca să învăţ gramatica italiană. Am luat-o într-o mână, am mormăit ofticoasele pagini despre substan­tiv şi articol, nimic pentru inimă, nimic pentru minte, căscare peste căscare. Ce să faci! când reu­şeşte cineva a pricepe pe Dante, nu-i mai vine a se întoarce la elemente, căci pentru dânsul toate elementele sunt deja cuprinse în subînţelegere. Cei mai mulţi însă încep câine-câineşte, prin substantiv, apoi târâş-grăpiş, imul dintr-o sută, se urcă treptat până la Dante. Numai pentru hatîrul lor, nicidecum pentru propria mea plăcere, am cercetat şi eu în studiul de faţă tăviţa cea cu făină a lui Lombroso şi celelalte fenomene inferioare ale Spiritismului deşi cele superioare, voi să zic cele sugestionale scrisoare, muzică, desemn inspiraţie, sunt singurele care mă pot mişca pe mine.
S-a zis adesea că cei mai celebri mediumi: Home, Slade, Eglinton, Florenţa Cook etc., au fost oameni cu o inteligenţă foarte mărginită. Aşa este, şi aşa se poate zice, fără nici o cruţare, despre toţi mediumii prin care se dobândesc fenomene. Crookes, Russel Wallace, Zollner şi atîţia alţii. Dar tocmai această împrejurare dovedeşte şi ea inferioritatea unor ase­menea fenomene. Numai nişte Spirite prea de jos se vâră printre plăci pentru a zgâria acolo o nimica; numai nişte Spirite prea de jos au păstrat încă din trecutul lor destule ingrediente curat pământeşti, pentru a deveni pipăite; numai nişte Spirite prea de jos, prin urmare, simpatizează cu alde Home şi alde Florenţa Cook.
Dar oare tot aşa sunt mediumii ceilalţi, aceia prin care se manifestă fenomenele cele superioare şi pe care nimeni nu-i numeşte mediumi, deşi tocmai dînşii sunt fruntaşi ai mediumităţii? Un Victorien Sardou, care desemnează de minune automatic, nu e în stare de a face să joace singur un armonic, ba nici măcar să vină un Spirit pentru a ciupi pe Lombroso, necum să aducă în spaţiu o fantomă. Profesorul Alaux, doctor în litere, poet şi filosof1, avusese o fiică... a avut şi el o fiică! Zburând dintre oameni, ea nu înceta de a-1 iubi — n-a încetat nici dânsa de a-şi iubi pe tata! Ei bine, d. Alaux ne povesteşte astăzi, într-una din revistele pariziene cele mai răspândite (Nouvelle Eevue, 15 Marş, 1891, p. 359), că acea fiică, acea Julie... nu, Julia lui se chema „Blancbe”... ne povesteşte că ea corespunde cu dânsul prin scrisoare automată. Medium cu creionul în mână, d. Alaux nu se va bizui să îndemne pe un Spirit a-şi băga piciorul şi a lăsa urma în parafină, pe când o face fără multă anevoinţă o nulitate intelectuală numită Slade, „medium ă effets physiques”, simpatic unor Spirite tot atât de nulităţi intelectuale ca şi dânsul.”

1 Iată lista scrierilor cl-lui Alaux: I.es tendresses humaines, ' poesies, 1867; La religion Progressive, 6 tu des de philosophie sociale 1871; Analyse mitaphisique, 1872; Etudes estetiques, 1873; De la - mâiaphisique consider&e cortime Science, 1879; Un fils du sii.cle, po6me 1882; Hisloire de la philosophie, 1882; La langue el la lilti- rature fvangaise da XV au XVII siecle, 1884 etc.

În scurt, dacă este adevărat că fenomenele spiri­tiste cele inferioare vin de la Spirite inferioare prin mediumi inferiori, e nu mai puţin adevărat că de la Spirite superioare trebuie să ne aşteptăm la feno­mene superioare printr-o mediumitate de asemenea superioară. Spune-mi cu cine ai a face, şi eu ţi-oi spune cine eşti.
După cum la o sută de oameni 50 sunt hipnotizabili de către un Donato, tot aşa se poate zice că dintr-o sută dabia vreo 50 nu sunt mediumi, adică nu sunt hipnotizabili de către Spirite, toţi ceilalţi fiind mediumi cu ştirea lor sau fără ştire, însă între medium şi medium, ca şi între Spirit şi Spirit, deosebirea e mare, uneori aceeaşi ca între un idiot şi un geniu.
Felurile mediumităţii sunt nenumărate, şi rar se întâmplă ca un medium să se bucure de mai multe totodată. Socrat, apostolul Paul, Jeana d’Arc, Swedenborg, începuseră numai prin mediumitate auditivă: ei auzeau Spirite. Isus, această aureolă a omenirii, întrunea singur la culme toate mediumităţile, întrebuințând însă pe unele din cele inferioare numai întrucât se cerea pentru întărirea celor superi­oare, după cum se întrebuinţează contrabasul într-o orchestră. Până şi sub raportul fenomenelor celor inferioare, bunăoară al aşa-numitului „apport”, este un abis între Isus şi cel mai puternic medium. D-şoara Nichol făcea să apară, nu se ştie de unde, grămezi de flori pentru petrecerea câtorva boieri englezi; Isus făcea să se ivească cinci mii de pâini pentru a potoli foamea celor săraci, veniţi a asculta adevă­rul. În principiu e acelaşi fenomen; în aplicaţie, nici o asemănare. Zambilele d-şoarei Nichol sunt o poezie, dar poezie omenească; grâul cel dospit al lui Isus este o proză, dar proză dumnezeiască.
Fotografia spiritistă şi fantomele cele pipăite sunt mai cu seamă menite a învedera ierarhia curat materială între Spirite. Numai Spiri­tele cele apropiate prin materia lor de materia cea pământească izbutesc mai lesne a fi atinse de simţu­rile noastre sau surprinse de instrumentele actuale cele mai perfecţionate. Dacă n-ar fi aşa, atunci în loc de atâtea fotografii spiritiste d-ale fiinţelor celor mai de rând, noi am căpăta o fotografie spiritistă a uimi Aristotel sau Cicerone. Dacă n-ar fi aşa, atunci ne-ar apărea nu fantoma cea anodină a unei Katie King, ci sublima figură a Şarlotei Corday sau a unei Georges Sand...
10 octombrie, 1891

VI

Excelsior!

And from the sky, serere and faf,
A voice fell like a falliung star;
Excelsior!
(Şi din cerul cel senin şi depărtat căzu
un glas asemenea unui meteor: mai sus!)
Longfelow

Iată şi partea aceea prin care isprăvesc girul celor şase cercetări ale mele, menite a răspunde la nişte întrebări în adevăr de a fi sau a nu fi.

Ce e viaţa?
Ce e moartea?
Ce e omul?

M-am întrebat pe mine-însumi şi mi-am răspuns mie-însumi pentru mine-însumi; dar am răspuns de-a dreptul prin însăşi firea lucrurilor, prin experi­mentele cele mai lămurite, cele mai îndoioase, ale mele şi ale altora mai buni decât mine, fără Budha, fără Zohar, fără Agrippa sau Paracelsus, fără încurcă­turi de cifre şi de semne cabalistice sau francmasonice, fără nici un fel de ocultism, de care Dumnezeu să mă ferească pe viitor, după cum m-a ferit până astăzi.
M-am întrebat pe mine-însumi şi mi-am răspuns mie-însumi pentru mine însumi; dar am răspuns aşa ca să poată auzi şi alţii, de nu toţi, încai acei puţintei pe care îi trage inima să asculte din când în când la îndelete, câte ceva mai pe sus de scârboasele fleacuri ale traiului zilnic.
În capitolul trecut noi am arătat că toate feno­menele spiritiste se împart în două ramuri:

1. Fenomene spiritiste sugestionale.
2. Fenomene spiritiste ne-sugestionale.

Cele sugestionale sunt numai obiective, nu şi subiective. Orice caz de autosugestie, fenomen, foarte rar în genere, se întemeiază pe voinţa perso­nală conştientă a aceluia ce şi-o face, iar prin urmare porneşte din creierul lui, din sub-organism pe când fenomenologia spiritistă nu se începe decât acolo unde se iveşte supra-organismul, adică inconştienţa perso­nală. Când eu, printr-o gândire stăruitoare, îmi închipui că sunt bolnav de holeră, făcându-mi astfel o autosugestie, şi apoi mă şi îmbolnăvesc în faptă, aceasta este o lucrare hipnotică obişnuită, nimic spiritist. Fenomenele spiritiste sugestionale nu sunt dară niciodată subiective, ci numai şi numai obiective, venind din afară printr-o sugestiune de Ia agenţi destrupaţi.

Fenomenele spiritiste cele ne-sugestionale se subîmpart în:

a. Fenomene ne-sugestionale subiective;
b. Fenomene ne-sugestionale obiective.

Cele mai subiective, deşi mi se datorează înrâuririi din afară din partea unor fiinţe destrupate, totuşi pot fi mai mult sau mai puţin foarte preţioase, prin lumina pe care ele o aruncă peste însăşi firea cea acoperită a supra-organismului individual, adică peste eul cel vremelnic, înlănţuit în trup, de unde uneori, prin zguduirea lanţurilor, el îşi vădeşte momentan neatârnarea sa de organele cele trupeşti.
Toate fenomenele spiritiste, toate până la unul, se orânduiesc dară de trei trepte, din care cea de jos cuprinde pe cele ne-sugestionale obiective, iar cea de mijloc pe cele sugestionale. Dacă Spiritismul ar fi putut să fie cercetat mai de demult din punctul de vedere al acestei clasificaţi! curat ştiinţifice, caro se razimă pe criteriul cel necunoscut altădată al sugestiunii, astăzi n-ar mai fi nici o neîn­ţelegere asupra fenomenelor celor mai de căpetenie, căci în orice fenomen e lesne a deosebi, dacă el este sau dacă nu este sugestionai, şi e foarte lesne a se încredinţa apoi, dacă sugestiunea este hipnotică, adică intra-omenească sau dacă este spiritistă, adică extra- omenească. Ca dovadă despre aceasta, vom lua unul din cazurile cele mai grele de înţeles, despre care tocmai de aceea noi n-am vorbit deloc până acum: profeţia.
Profeţia e cu totul altceva decât a d o u a ve­dere, sau ceea ce se cheamă franţuzeşte „inter- signe”. Swedenborg, la depărtare de 400 kilometri a văzut din Gothemburg incendiul care izbucnise la Stockholm. Despre acest fel de fenomene, învăţatul belgian d. Jules Destree pregăteşte acum o intere­santă monografie. A doua-vedere, nu e deloc profeţie, ci o facultate personală, prin care supra-organismul omului vede cele ce se petrec foarte de­parte, câteodată peste ţări şi mări, dar se petrec chiar atunci în acelaşi moment, nu în viitor, iar prin urmare cele ce sunt deja, nu cele ce nu sunt încă.
Se naşte întrebarea: oare în ce chip poate cineva să ştie nişte lucruri nepetrecute, nişte lucruri fără fiinţă, nişte lucruri care se vor întâmpla mâine sau poimâine, peste un an sau peste un şir de ani?
Lăsăm la o parte pe prorocii cei vechi, bărbă­teşti şi femeieşti, din sânul feluritelor popoare; lăsăm la o parte tot ce este legendar, tot ce poate fi bănuit, tăgăduit sau rău tălmăcit; ne vom mărgini strâns asupra unui singur fapt, dar un fapt aşa zis cliniceşte urmărit şi adeverit de către o ilustraţie me­dicală contemporană.
Dr. Liâbeault, în opera sa de tot nouă ,,The rapeutique suggestive” (Paris, 1891, p. 282), înregistrează un caz din propria-i practică medicală, pe care-1 reproduce apoi dr. Dariex (Ann. d. sc. psyehiques No. 2), însoţindu-1 de cuvintele: ,,se ştie, până la ce punct d. Liebeault este un observa­tor scrupulos şi metodic”. Se mai ştie, vom adăuga noi, că acest dr. Liebeault e privit ca părinte al aşa-numitei școli medicale de la Nancy. Eu ne vorbeşte dară un dr. Iks sau un dr. Ygrec, un dr. Nimenea, ci ne vorbeşte un mare Cineva.Iată cazul:
„La 7 ianuarie 1886, la 4 ore post-meridiane, a venit să mă consulte d. S. de Ch. . . pentru o stare nervoasă fără gravitate. D. de Cli.. . se tot gândeşte la un proces şi la următoarea întâmplare. În 1870, la 20 decembrie, preumblându-se în Paris pe o stradă, el văzu scris pe o poartă: ”D-na Lenormand necromantă”. Împins de o curiozitate nesocotită, el intră în acea casă şi este condus într-o sală destul de posomorită. Acolo el aşteaptă pe d-na Lenormand, care, fiind înştiinţată, pe dată a venit să-l vadă şi l-a aşezat lingă o masă, apoi dânsa a ieşit, s-a întors, a stat în faţa lui și s-a uitat în palma mâinii şi i-a zis: Vei pierde pe tatăl d-tale punct peste un an; după aceea vei servi puţin timp în ar­mată (el era atunci de 19 ani); te vei însura tânăr, vei avea doi copii şi vei muri la vârsta de 26 ani.
Această uimitoare profeţie, pe care d. de Ch, a povestit-o prietenilor şi la alţi câţiva din ai săi, dinţii el n-o lua Ia serios; dar când tatăl său a murit la 27 decembrie 1880 după o scurtă boală şi punct peste un an după scena cu necromaula, această ne­norocire a cam zguduit scepticismul tânărului. Apoi el devine sol­dat numai şapte luni; apoi peste puţin se însoară şi i se nasc doi copii; apoi se apropie vârsta de 26 ani... atunci, cuprins de groază, el crezu că mai are încă numai câteva zile de trăit. În această stare dânsul veni la mine ca să mă întrebe, dacă nu cum­va, zicea el — primele patru evenimente din profeţie fiind Înde­plinite, al cincilea cată să se întâmple într-un mod fatal.
Chiar în acea zi şi în zilele următoare eu încercai de a-l pune pe d. de Ch... în stare de sonmambulism, pentru ca să pot risipi negrele sale gândiri despre apropierea morţii, o moarte pe care el îşi închipuia că trebuie să-l răpească anume la 4 fe­bruarie, ziua aniversară a naşterii sale, deşi d-na Lenormand nu-i spusese nimic lămurit în această privinţă. Mi-a fost peste putinţă de a-1 adormi puţin, atât de tare era zbuciumat. Totuşi, de vreme ce era urgent de a-i nimici credinţa că peste puţin o să moară, credinţă primejdioasă, căci s-au văzut adesea prevederi de acest soi îndeplinindu-se prin puterea autosugestii, aşadar cu am alergat la un alt mijloc, şi anume i-am propus să consultăm pe unul din somnambulii mei, un bătrân de vreo şaptezeci de ani numit proroc, fiindcă, adormit de mine, el povestise fără greş epoca precisă când se va vindeca de nişte reumatisme articulare de patru ani precum şi epoca vindecării fiicei sale, căreia el îi sugerase de a nu mai fi bolnavă la o oră fixată de mai Înainte. D. de Gli... primi cu grăbire propunerea, şi n-a lipsit de a veni exact la întâlnire. Pus în raport cu somnambulul, el începu din capul locului prin întrebarea: când voi muri eu? Somnambulul experimentat, bănuind turburarea tânărului, se gândi mult şi răs­punse: vei muri... vei muri... peste patruzeci şi unu de ani. Efectul acestor cuvinte a fost minunat. Pe dată d. de Ch. a re­devenit vesel, cu inima deschisă şi plină de speranţă; iar când a trecut apoi de 4 februarie, ziua cea temută, el s-a crezut scăpat...”
Cum s-a isprăvit însă?
Dr. Liebeault urmează:
„Eu nu mă mai gândeam deloc la aceasta, când, pe la înce­putul lui octombrie, primii un bilet care mă înştiinţă că nenoro­citul meu client a murit la 30 septembrie 1885, în vîrstă de 26 ani împliniţi, înainte de a împlini 27, după cum i-o prezisese d-na Lenormand. . ."
Şi care să fi fost boala bietului d. de Ch... ?
„Medicul trimiţîndu-1 la băile Contrexeville, pentru ca să se caute acolo de calculi biliari, el a căzut la pat prin ruperea unei beşici de fiere, rupere care a adus o peritonită.”
Nu ştim şi nu avem nevoie de a şti întrucât poate fi de serioasă chiromanţia sau vrăjirea după palma mânii, cu care se ocupă mult secta Ocultiştilor, dar nu şi Spiritiştii; în orice caz, pentru d-na Lenormand această chiromanţie nu era decât un mijloc de a impune: ceva cum este, bunăoară, uniforma pentru magistraţi. Haina cea mult aurită a unui membru de (iurte de casaţie, de ar fi şi mai poleită totuşi n-are a face cu dreptatea; însă e bună şi ea îi felul său, căci printr-însa judecătorul pare a fi mai măreţ: un ifos, nimic mai mult. În loc dea se uita în palmă, d-na Lenormand ar fi putut să strângă nasul clientu­lui său, să-i pipăie vârful limbii, era totuna. De alt­mintrelea această vestită vrăjitoare nici nu-şi da ea însăşi titlul de chiromantă, ci pe acela de „necromantă”, „necromancienne”, adică evoca­toare a morţi1or . Era un medium spiritist şi un medium foarte puternic.
Cum căutarea în palmă a fost din partea d-nei Lenormand o simplă farsă, dovadă este că în liniile palmei d-lui Ch..., chiar dacă s-ar fi putut descifra tot acolo şi moartea tatălui său sau cine mai ştie a cui: de ar fi o palmă cât Parisul de mare, zigzagurile ei încă n-ar ajunge pentru statistica mor­talităţii universale.
Ce făcea d-na Lenormand?
Înainte de a se fi uitat în palmă, dânsa ieşise din odaie: „cette dame sortit, revint, se mit en face de lui puis regardant la face palmaire de l’une de ses mains, lui dit...”. Cu alte cuvinte, vrăjitoarea aflase cele cinci puncte ale profeţiei în interval când nu era în odaie. Le aflase de la cine?
Mediumitatea cea spiritistă a d-nei Lenormand este învederată. Râmâne necunoscut, dacă dânsa era medium auzitor, medium văzător, medium scriitor sau altfel, dar medium era, primind asupra viitorului sugestiuni de la multe Spirite sau de la un singur Spirit oarecare.
După ce am constatat o sugestiune curat spiri­tistă sau neoromantică în cazul d-nei Lenormand, să ne întrebăm acuma: profeţia ei, primită de-a dreptul de la Spirite, nu va fi devenit cumva la rândul său o sugestiune curat omenească sau hipnotică asupra d-lui Ch...? Această întrebare însemnează: un Spirit oarecare a putut să spună prin d-na Lenor­mand o glumă; clientul doamnei Lenormand, dându-i un deplin crezământ, adică fiind sugestionat de către dânsa, gluma s-a transformat apoi într-o profeţie împlinită.
Ei bine, o asemenea tălmăcire nu încape căci: pe de o parte, o sugestiune asupra d-lui de Ch... n-ar fi putut aduce moartea bătrânului său tată, care nu era sugestionat;
pe de altă parte, chiar să fi fost sugestionat tânărul, totuşi acea sugestiune s-a dejucat în urmă prin contra-sugestia din partea somnambulului, care izbuti să încredinţeze pe d. de Ch.. că va mai trăi 41 do ani;
în fine, nenorocitul murind de peritonită, ar trebui să ni se dovedească mai întâi de toate, că printr-o sugestiune poate să se rupă la cineva o beşică de fiere.

Din cele de mai sus rezultă dară, trei fapte:

1. Fenomenele spiritiste sugestionate se deose­besc uşor de cele ne-sugestionale şi de cele ne-spiritiste în genere.
2. Profeţia este un fenomen sugestionai spiritist, nicidecum hipnotic.
3. Spiritele prevăd unele întâmplări din viitor, fie care omul cel întrupat nu e în stare să le prevadă.

Dar oare ce poate să, prevadă un om întrupat ?
Eu prevăd că mâine, poimâine, peste un an, peste zece veacuri, în fiecare zi, are să fie o dimineaţă şi o seară; o prevăd, fiindcă aceasta este o pro­gramă a mişcării planetare.
Eu prevăd că în anul viitor, la aniversarea naş­terii împăratului cutare, se vor auzi tunuri, muzică, chiote, fel defel de tărăboiuri; o prevăd, fiindcă aceasta este o programă a comediei oficiale în toate împărăţiile.
Eu prevăd că vinerea viitoare prietenii mei A, B, G şi D vor veni la mine seara între orele 8 şi 9; o prevăd, fiindcă aceasta este programa întâlnirilor noastre.
Mai poate fi pentru om întrupat un alt neam de prevedere:
Eu prevăd că, schimbându-se guvernul de astăzi, d. Cucoş-de-vânt va trece la guvernul de mâine, aceasta fiind o consecinţă a caracterului acestui domn.
Eu prevăd că, la caz de război între Rusia şi Ger­mania, polonii vor simpatiza pururea cu duşmanii lui Muravieff, aceasta fiind o consecinţa a istoriei polone. Omul întrupat prevede dară numai ceea ce se află într-o programă cunoscută mai înainte, adică iarăşi făcând parte dintr-o programă.
Negreşit, din 80, din 90, din 100 de ori profeţia mea nu se va împlini una singură dată, programa fiind împiedicată prin vreo întâmplare oarecare; însă nu mai puţin este o profeţie, întrucât se împli­neşte aproape totdeauna.
Cam tot pe atâta poate să prevadă şi un Spirit, de vreme ce Spiritul nu e decât o treaptă evolutivă dintr-un om întrupat foarte ordinar. Deosebirea este numai că un Spirit, fie cel mai de jos, nu e oprit; prin organele trupeşti de a vedea sau de a auzi acolo unde omul întrupat, fie el cel mai de sus, nu vede şi nu aude; dar o p rog r a m ă în orice caz trebuie să fie.
În profeţia d-nei Lenormand, elementul cel mai însemnat este prevederea momentului morţii; tatăl va muri la 27 decembrie 1880; fiul trebuie să moară împlinind vârsta de" 20 ani. Celelalte elemente ale profeţiei: serviciul militar, mutarea şi doi copii, înfăţişează mai puţină însemnătate, căci ele privesc numai pe o singură persoană, ş-apoi sunt nişte lucruri întâmplătoare celor mai mulţi dintre noi, mai toţi datori a trece prin oştire, o mare parte însurându-se şi din cei însuraţi majoritatea având câte doi copii, astfel că pentru a face nişte asemenea prevestiri nu era nevoie de neoromanție să observăm că d-na Lenormand n-a lămurit nici sexul copiilor nici anul însurătorii. În privinţa morţii însă este o profeţie, profeţie în toată întinderea cuvântului, adică ceva luat dintr-o lămurită programă, pe care d-na Lenormand nu putea s-o afle decât printr-o împăr­tăşire spiritistă.
Revista lui Dr. Dariex (No. 4, p. 231 sqq.) publică o altă profeţie de aceeaşi specie, dobândită în nişte împrejurări tot atât de ştiinţifice, dar anume prin învârtirea mesei, fără nici o căutare în palmă: moar­tea unui d. Varis la 8 octombrie 1890; nici cu o zi mai mult, nici cu o zi mai puţin, deşi medicii asigurau că dânsul nu va putea să ajungă nici până la septembrie.
Când se vor aduna într-un mod metodic toate cazurile de acest soi — sunt mii şi mii — se va dove­di atunci pe deplin, cum că omul când vine pe pământ, adică un suflet când se întrupează, îi este hotărât mai de înainte numărul anilor cât va avea să trăiască, şi aceea hotărâre, care pentru dânsul devine inconştientă în intervalul vieţii pământeşti, lesne o cunosc Spiritele cele destrupate, martorii la luarea sau la darea hotărârii: o cunosc tot aşa de lesne după cum cunoaştem noi prin afiş ordinea unui spectacol de la teatru sau de la circ; iar cunoscând-o acele Spirite comunică uneori printr-un medium. O asemenea programă este ea aleasă de bună voie de către însuşi sufletul care urmează a se întrupa? îi este ea impusă de către altcineva! poate ea să fie scurtată sau prelungită? cuprinde ea numai anul morţii sau încă mai multe jaloane biografice! până la ce punct restrânge ea lucrarea liberului arbitru personal? Toate aceste şi altele sunt nişte întrebări de a doua mână, întrebări pe care noi nu le vom atinge de astă dată, mărginindu-ne a încheia că: orice profeţie despre moartea cuiva, fie prin d-na Lenormand, fie prin prorocul Daniil sau prin ora­colul de la Delii, este rezultatul numai şi numai al unei sugestiuni spiritiste.
Pentru tânărul d. de Ch... era un chin nesuferit de a-şi cunoaşte de mai înainte anul morţii, şi un nesuferit chin ar fi pentru cei mai mulţi oameni, chiar pentru cei bătrâni, întru cât îi leagă cu pământul deprinderea de a trăi, numeroase simpatii, şi mai ales necredinţa în viaţa viitoare sau temerea de aceea ce-i aşteaptă în acea viaţă. Numai un Spiri­tist inferior, acela de la care se inspiră d-na Lenor­mand, putea să pricinuiască fără milă un asemenea nesuferit chin, niciodată un Spirit superior. Se vede însă că în lumea celor destrupați, ca şi în lumea pământească, flecăria caracterizează pe cei mulţi mici, pe când cei puţini mari se ţin totdeauna în rezervă, cântărind urmările vorbei. Şi fără profeţia d-nei Lenormand d. Ch... ar fi murit tot la 30 sep­tembrie 1885, întocmai după programă, punct la ora prevăzută în afişul cel din lumea Spiritelor, dar ar fi murit fără a-1 chinui frica de apropierea ceasului morţii.
În orice caz, darul de profeţie, fie ea nesocotită ca în exemplul d-nei Lenormand, fie cumpărată după cum erau îndeobşte prevestirile oracolelor din vechime, dovedesc marea importanţă a sugestiunii spiritiste.
Se aude adesea următorul cvasi argument contra Spiritismului: nici un medium nu ne comunică vreodată ceva care şi fără medium să nu poată fi cunoscut omului. Deci! ziua morţii unei fiinţe este tocmai ceva, pe care omul nu poate s-o cunoască prin nici un fel de dibuire, chibzuială sau isteţime, nu numai în stare normală, dar nici în cea somnam­bulică. Am văzut mai sus — împrejurare foarte caracteristică — am văzut că somnambulul lui dr. Liebeault prevestea bietului d. de Ch... 41 do ani de viaţa.
Dar în principiu este chiar absurd de a cere de la Spirite să ne spună nişte lucruri pe care nici o minte omenească într-un moment dat; nu poate să le cunoască, fiindcă o asemenea comunicare ar rămânea neînţeleasă şi ni s-ar părea a fi o galimatie, întocmai ca şi când un Spirit ne-ar ţine discursuri într-o limbă după planeta Jupiter.
Omenirea progresează cu siguranţă, dar progre­sează încet, pas la pas, fără salturi, căci aşa este legea evoluţiei universale. Un lucru care peste o sută de ani se va pricepe foarte uşor printr-o desfă­şurare treptată, ar fi privit astăzi de către toţi ca un non-sens, după cum ca un non-sens ar fi fost privită în secolul trecut o descriere a unui drum de fier sau a unui telegraf.
De câte ori vreun Spirit s-a pripit de a face unui om nişte împărtăşiri de această natură, ştiţi oare ce s-a întâmplat ?
Voi povesti un caz autentic.
Fotografia, de întâi sub forma de daghereotipie, a fost descoperită d-abia la 1839 de către francezii Daguere şi Niepce. Un Spirit însă destăinuise foarte pe larg întregul procedeu fotografic, cu 80 de ani înainte, unui alt francez, lui Tiphane de la Eoche din Normandia, care îl descrie într-o carte intitulat Giphantie,tipărită la Cherbourg în 1760. Obser­vaţi: 1760. Nimeni atunci n-a vrut să bage în seamă acea cărticică, toţi cei cu minte strigând într-un glas că autorul e nebun1.

1 Iată textual povestirea lui Thiphaine de Ia Roche (Reviie Spirite 1883, p. 322): „Tu sais, que Ies rayons de lumi ere reflecliis des differents corps font tableau et peignent Ies corps sur toutes Ies surfaces polies, sur le retime de l’oeil par exemple, sur l’eau, sur Ies glaces. Les esprits dlementaires ont cherehe â fixer ces images pasag&res; ils ont compost; une matieres tres subtile, tres prompte â se dessecher et â se durcir, au moyen de laquelle un tableau et fait en un clin d’oil. Ils cnduisent de cette matiere une piece de toile et la presentent aux object qu’ils veulent peindre. Le premier effet de la toile est celui du miroir; on y voit tous les corps voisins et eloigwSs dont la lumiere peut apporter l’image. Mais ce qu’une glace ne saurait faire, la toile, au moyen de son enduit visqueux, retient les simulacres. Le miroir nous rend fidelement les objets, mais n’en garde aucun. Nos toiles ne les rendent pas moins fidele­ment, mais les gardent tous. Cette impression des images est l’af- faire du premier instant, la toile les reţoit. On l’âte sur le cliamp, on la place dans un endroit obscur. Une heure apres, l’enduit est desseche et vous avez un tableau, d’autant plus precieux qu’aucun art ne peut en imiter le verite, et que le temps ne peut en aucime maniere l’endommager. Nous prenons dans leur source la plus pure, dans Ie corps de la lumiere, ies couleurs que Ies peintres tirent de differents materiaux que le temps ne manque jamais d’aitem-. La precision du dessin, la variete de l’exppresion, les touches plus ou moins fortes, Ies variations des nuances, le regles de la perspec­tive, nous abandonnons tout cela â la nature qui, avec cette marche sflre qui jamais ne se dementit, trace sur nos toiles des images qui en imposent aux yeux, et font douter â la raison si ce qu’on appclle realite ne sont pas d’autres especes de fantomes qui en imposent aux yeux, â l’ouie au touclier, â tous Ies sens â Ia fois. L’esprit 61ementaire entra ensuite dans quelques details physiques: premie- rement, sur la nature du corps gluant qui intercepte et garde les rayons; secondement, sur les difficultes de la preparer et de 1 ’em- ployer; troisiement, sur le jeu de la lumiere et de ce corp desseche; trois problemes que je propose aux physiciens des de nos jours et que j’abandonne â leur sagacite”. , ,

La ce dară a servit destăinuirea cea prea-timpurie? Să zicem că, într-un depărtat viitor, se va descoperi mijlocul de a fabrica o harpă he1io-eterofonică — un nume mai sonor decât „telefonul” —              o harpă pentru care aerul va fi înlocuit prin eter, iar în loc de coarde se vor întrebuinţa razele luminii, producând prin vibraţiile lor o armonie cerească. Oricine s-ar bizui a dezvolta această teorie astăzi, va fi trimis cu tot dreptul în căutarea unui medic. Isus zicea: „daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Viito­rului să-i lăsăm sarcina viitorului.
Să nu cerem de la spirite ca ele să ne dezvăluie nişte taine nepotrivite cu treapta evolutivă pe care se afla astăzi omenirea; dar ca să ne ajute în munca noastră cinstită şi stăruitoare de a merge înainte, aceasta — da.
Restul studiului de faţă este consacrat anume isto­riei unui astfel de ajutor, ajutor mulţumită căruia un giuvaer arhitectonic s-a construit exclusiv printr-un şir de sugestiuni spiritiste.
Sub titlul: „Un mormânt poemă” (Revista-nouă. 1891, p. 411—415), Ionescu-Gion descrie măiestreşte micul templu clădit în cimitirul ŞerbanVodă deasupra rămăşiţelor pământeşti ale fiicei sale. Acea descriere, iat-o:

„Totalitatea construcţiunii, unică în felul ei, simbolizează două sfere; deasupra, pe pământ, sfera materială cu ocupaţiunile şi preocupaţiunile ei spre infinit; sau cu alte cuvinte, materia e expusă din capul locului vederii trecătorilor, pe când idealul e ascuns şi trebuie să-l cauţi.
Sub stâlpii grilajului sunt suluri marmoreene de vechi manuscrise, legate intre dânsele cu grilajul în urzeala de fier, al căruia alb virginal se mărită cu verdele azuriu şi cu galbenul de aur, spre a forma porumbeii ce se privesc pentru a se săruta, şi coroanele sprijinite pe arma nebiruită a timpului nostru: condeiul. Lanţuri legate în noduri gordiene atârnă pe stâlpii de fier ai intrării; de pe vârful acestor stâlpi se avântă flăcări în sus, tot mai sas — excelsior! . ..
Ne întrerupem aci, căci ne opreşte acest exce1sior, pe care nu-1 băgarăm de seamă la prima citire a articolului lui Ionescu-Gion şi care-1 obser­văm tocmai acuma, după ce acelaşi cuvânt din pro­priul nostru îndemn, cu totul neatârnat, noi l-am pus drept titlu al studiului de faţă şi după ce i-am ales sau i-am nimerit un epigraf din marele poet american. Faţă cu ,,mormântul-poemă” de la Şerban- Vodă e peste putinţă, se vede, a nu simţi orişicine în băierile inimii, fiecare prin sine însuşi, nu nebi­ruit avânt „în sus, tot mai sus — excelsior !”,
Dar să urmăm înainte cu perspectiva pe care mi-o desfăşură Ionescu-Gion:
„În faţa intrării, dominând totul şi cu coloarea galbenă blajină, domolind vioiciunea celorlalte colori, se înalţă un tron-bibliotecă de o formă particulară, susţinut de două coloane încoronate cu frunze de iederă, simbolul încurcăturilor acestei lumi. Totul e dintr-o singură bucată de piatră, înaltă aproape de trei metri: un monolit de Albeşti. Pe frontispiciu inscripţiunea în Utere de aur: Mai şezi puţin! Ascultă-i privitorule, apropie-te; totul e atât de vesel şi de senin şi razele soa­relui se zbenguie printr-aceste colori atât de iubitor, încât îţi simţi inima că se înmoaie. Vino! Jos sunt rafturile bibliotecii: pe cotorul volumelor colorate se citesc titlurile cărţilor şi numele scriitorilor care sânt, în răzleţirea veacurilor, fala spiritului omenesc, proba vădită că avem în noi scânteia Dumnezeirii; Evanghelia, cărţile Orientului străvechi, Platou, Victor Ilugo, Danie, Milton, Petrarca, Diirwm, Mickiewicz, Goethe, Schiller, Shakespeare, Spiaoza, Kant, condeiul iarăşi, şi întruna şi mereu condeiul! — călimara, volumele d-şoarei Iulia Hașdeu şi portretele ei. În interiorul tronului, un ceasornic de bronz, încastrat în granit, a stat la 1 şi jumătate, când viaţa de aici s-a oprit pentru corpul Iuliei Hasdeu.
Şezi pe tron, obositule de munca vieţii sau de frământările durerii; odihneşte-te şi pentru că puterea, ca şi lumina, vine de sus, ridică-ţi ochii... De ce îi pleci cu grăbire? Ce îţi încruntă pri­virea? Ce îţi zbârceşte fruntea?... A! ştiut un cap de mort de marmoră albă, încastrat în cerul tronului, cu o mare gură des­chisă, adânc scobită înlăuntru, astfel că se poate băga pumnul. Şi apoi, de ce te sperii, copile a pământului şi al morţii? J.a seve de la vie a jalli dc la mori. Reînalţă-ţi privirile spre capul de mort; şi citeşte geniala inscripţie, care ca un şirag de mărgele înconjoară capul de mort: Lăsaţi rândunica să-și facă cuibul. Stai şi cugetă, privitorule: odihneşte-te în pacea mormântului; fii li­niştit, moartea ţi-e d-asupra capului. Aceasta-i viaţa vie, căci moartea li e temeiul!...
Acest tron-bibliotecă, oricât de întreg Ia prima vedere, nu este încă isprăvit; am văzut la d. sculptor Storck modelul după care lucrarea se va termina şi se va aşeza până la 1 mai. Deasupra monumentului vor fi doi sfincși din piatră de Câmpulung, iar pe aceşti simboli ai enigmei se va înălţa un glob pământesc de mar­moră albă de 70 centimetri în diametru, cu cele cinci continente colorate, fără alte indicaţii decât numai trei pietricele strălucitoare la puncturile unde sunt: Paris, Roma, Bucureşti.
Acest măreţ glob completează pe deplin ideea materialismului pământesc, pe care-1 reprezintă întreaga parte exterioară.
Şi acum vino, prietene, să ne coborâm în mormânt, să lăsăm rândunica să-şi facă cuibul în gura de mort; iar noi să călcăm cele zece trepte de marmoră ale scării pentru a pătrunde jos, de unde spiritul se înalţă dus de aripile credinţei.
Dar mai întâi, un cuvânt despre această scară. Făcută din fier văpsit negru, cu trepte acoperite cu marmoră albă, ca este un pont-levis din timpul Cavalerismului. Cele cinci trepte de sus sunt fixe; cele cinci de jos se pot ridica pe balamale, agăţându-se cu lanţuri de o arcadă, astfel că spaţiul de dedesubtul scării rămâne liber, când va fi să se aşeze o rămăşiţă mortuară într-unul din cele două cosciuge de fier, aşezate acolo de pe acum.
Trecem înainte.
La intrare, pe frontispiciu, citim cuvintele înţelepciunii senine;

Trecători, priviţi d-asupra
Cugetători, căutaţi înlăuntru
Moartea dă viaţă.

Coboară! Iată-ne jos. Pentru ce respiraţia nu ţi se îngreoaie? Pentru ce nu simţi că te învăluie şi te apasă acel aer năbuşitor al altor necropole? De ce privirile ţi se plimbă liniştite şi scînteietoare de viaţă împrejurul tău? Doamne! pentru că de la Intrare ai simţit că nimic din cele ce te înconjoară nu-i lugubru ca viaţa moartă sau moartea fără de viaţă. Nu eşti în mormânt, eşti într-un templu făcut întreg din marmură de Carrara, într-unul dintr-acele templa serena ale înţelepciunii, aşa cum le pri­cepeau spiritele mari ale vremurilor bătrâne.
In fund, o oglindă, care se aşterne pe întreg peretele boitei, prelungeşte privirile ireal în infinit. Deasupra-i un compas, mă­sură, deci armonia în economia prestabilă a Imensului-Tot. De o parte şi de alta, la colţurile de jos ale oglinzii, pe marmura alta­rului, două vitralii, din dosul cărora licăresc două candele în ma­iestatea liniştită a templului şi iluminează doi îngeri pe sticlă, — chipul frumos şi privirea scânteietoare în arcanele ştiinţei a Fecioarei, în onoarea căreia templul se înalţă.
Inscripţia de pe această marmură — o masă de altar — glăsuieşte astfel:

Cu voia lui Dumnezeu
s-a săvârşit acest templu spiritist
întocmai după planul
dat cu toate amănuntele
                   de Julia Hașdeu,
executor fiind B. P. Hașdeu
după îndemnul căruia au lucrat
sculptura I. Georgescu marmoră şi mosaic
Frății Axerio Ferărie, A. O. Czipser,
Vitraliu Zicgler şi Sehimidt
Bronz Ph. Scliweickert MDCCCXC
Cu voia lui Dumnezeu

Interior şi exterior, acest templu s-a construit fără nici un arhi­tect, fără nici un inginer, fără nici un antreprenor: totul s-a exe­cutat treptat în curs de un ari, după desene şi modele în car­ton date de tatăl răposatei.
Jos, lângă altar, la colţuri lipite de altar şi de pereţii de marmoră ai boitei, două postamente pentru busturi viitoare, deocam­dată pentru două frumoase vase albastre de Sevres cu flori arti­ficiale; în faţa altarului, în centrul templului, bustul Juliei Hasdeu, din soclu căruia pleacă într-o parte şi alta două uscioare de fier şi oţel, care separă altarul de spaţiul celălalt al boitei şi care repre­zintă doi sori cu razele de aur şi de argint, pe îond azuriu. Din dosul soclului este gravat versul din poezia răposatei «Petrarque âLaure ».

Que l’homine aime le beau partout, en toutes chosse;
Qu’il l’aime, dans les fleurs de juin ă peine deloses;
Dans les bois, dans les eaux et dans le grand ciele bleu;
Dans toute action pure et droite etevant l’âme,
Dans un coeur innocent, dans une noble femme:
A la fin, il trouvera Dieu!

În spaţiul anterior al templului, la dreapta intrând, mescioara de lucru a poetei, pe care stă un registru acoperit până acum de sute de iscălituri ale zilnicilor pelegrini, operele ei, şi drept scaune, ţinui, și uite trei în alte părţi, nişte cuburi de Domino, ale căror puncte negre pe marmoră albă masivă îşi au simbolica lor semnificare, ca şi fiecare punct în acest templu, căci aici, ca şi sus, nu e un singur lucru ca să nu-ţi vorbească ceva şi despre ceva dintr-astă lume sau din lumea cea mare şi eternă a spi­ritelor.
Între cele patru coloane de oţel dintr-o parte şi patru din cealaltă, care sprijină bolta şi-i dau o tărie care va înfrunta tim­pul, lanţuri aurite şi nichelate, de unde atârnă zecimi de coroane.
Sub scară, am spus deja că sunt două cosciuge. De lături, pe peretele din stingă, săpat în marmură şi poleit, sub o stea octogonă cu fondul albastru, următorul Credo spiritist:

Legea religioasă:
Crede...
Crede în Dumnezeu
Crede în nemurirea sufletului
Crede în darul comunicării ca cei duşi.

□   Legea morală;
Iubeşte şi ajută . . .
◊ Iubeşte şi ajută neamul
Iubeşte şi ajută pe cine le ajută şi te iubeşte
Iubeşte şi ajută fără a pre-cugeta la folosul tău.

Pe peretele din dreapta, continuarea inscripţiei din stingă:

□    Legea socială:
Nu necinsti...
◊ Nu necinsti pe tine însuţi,
ca să te cinstească alţii
nu necinsti pe alţii,
ca să te cinstești pe tine însuţi
Nu necinsti munca, căci munca e viaţă


□  Legea filosofiei:
Cândatunci. . .
◊  când faptul ţii, atunci adevărul ştii,
Când nu vrei să crezi, atunci nu poţi să vezi
când cauți dovadă, atunci găseşti tăgadă.

Şi acum, cugetătorule, după ce ai citit şi vei cugeta la adâncimea acestor adevăruri, ridică-ţi privirile pentru a-ţi explica, de ce lumina este atât ele veselă, de vie şi de amabilă într-aceasta criptă, în care poezia pare a încălzi inima şi a Însenina sufletul.
Plafonul de un albastru admirabil şi ferestrele luminătorului de sus cu îngerii trandafirii, precum şi oglinda din firida plafo­nului, iţi vor explica lumina Înveselitoare a mormântului şi acea simţire de quietudine prietenoasă ce ţi-a cuprins inima. În lumi­nător, de pereţii laterali, portretele de familie ale Juliei Hasdeu, fiecare în câte o stea de bronz:
pe dreapta fiind spre altar: Julia 'Hasdeu (1869 — 1888), Bogdan tatăl (1838- ), Julia mama (1840 - ), Tadeu slră- burml(1769-1848), Nicolae unchiul (1840-1860);
pe stânga, făcând faţă celor din dreapta: Alexandru bunicul (1781-1874), Valeria străbuna (1790-1860), Elita bunica (1824 — 1848), Boleslas moşul (1812 — 1886).
În aceeaşi firidă, având stele-portrete de mai sus de două laturi, chiar în faţa bustului Juliei Hasdeu, se află, ca şi când ar fi în aer, un al doilea altar, un mic altar superior, cu trei busturi din teracotă de o execuţie remarcabilă: Christ având la dreapta pe Shakespeare şi la stânga pe Victor Hugo; din dosul acestor busturi este o oglindă şi o altă oglindă în latura opusă a firidei, astfel că ambele oglinzi reflectându-se şi reflectând totodată pe Îngerii de la fereastră, produc efectul feeric al unui infi­nit paradisiac.
Ne întoarcem un moment la altarul cel mare, sub care zac rămăşiţele pământeşti ale Juliei Hasdeu. Deasupra lui plafonul e compus din două table de marmoră albă reprezentând o carte deschisă, pe cele două pagini ale căreia, îndoite la margine peste unghiurile ocupate de candele, stă scris cu aur în opt pătrate albastre numele lui Dumnezeu: greceşte, latineşte, arăbeşte, evreieşte, chinezeşte, cu cuneiforme şi devanagari.
Şi pretutindeni, şi sus, şi jos, pe altar; aliniate de lanţuri, la picioarele tronului-bibliotecă, aruncate pe pământ, flori şi iarăşi flori. Manibus dale lilia plenis, par a zice busturile din firidă: Christ, Shakespeare şi Victor Hugo. Flori şi iarăşi flori, cer şi fluturi cu aripile distinse, aninaţi pe buzele arcadelor, şase la al­tarul inferior şi opt la cel superior.
Poezie şi simbolism, — în totul o netulburată şi placidă veselie, ceva care mulţumeşte pe cugetător, pe artist, pe trecător, şi le covârşeşte unica dorinţă ce-i stăpâneşte în cimitire, dorinţa păcii senine şi deci zborul de nimeni jicnit spre sferele ideale.
Te aşezi pe unul dintr-acele cuburi închinate Domnului: „Do­mino”. Lasă-ţi ochii să îmbrăţişeze ţoale părţile templului: se vor plimba cu iubire prin toate colţurile lui, dar la urmă se vor pi­roni toate asupra chipurilor iluminate de candelele ascunse ale altarului. Ţi se va părea că îngerii se înalţă din ce în ce mai sus şi că privirile lor scânteie de candoarea virginităţii. Păreri iubite, care te fac să crezi că acei îngeri sunt, cum zicea Dante!

... una cosa venuta
Dai cielo în terra a miracol mostrare.

În adevăr, acest mormânt fără pereche reprezintă în mod plastic o poemă în două cânturi: d-asupra, pământul cu globul său şi cu vanităţile sale de azi pe mâine; în fund, cerul cu stele şi îngerii într-un infinit de lumină.
Şi aşa e Mormântul-Poemă, care fermecător va rămânea tot­deauna, şi când razele soarelui de vară îl vor face să scânteie într-o mare de aur şi când lumina estompată a zilelor de iarnă va catifela vioiciunea colorilor”.
Cu articolul lui Gion în mână, d. I. Socolescu, unul din arhitecţii noştri laureaţi şi director al Analelor arhitecturii, s-a abătut, vreo şase luni mai târziu, pe la templul Juliei Hasdeu, şi mi-a adresat în această privinţă o lungă scrisoare, din care extra­gem următoarele:
„Temeiul oricărei concepţii de artă este poezie,, simbolism şi trăinicie eternă, adică: poezie în gândire, simbolism şi trăinicie eternă în întruparea acelei gânduri. Şi unde oare aceste pietre un­ghiulare ar fi putut să-şi găsească mai cu prisosinţă locul lor, decât într-un templu al spiritului, al nemuririi?
În primul templu spiritist eram sigur că voi afla întrupate idealul păcii senine şi al zborului nejignit al minţii, precum şi simbolul pământesc al eternităţii spiritului şi materiei. Cu această preocupare, păşii peste pragul locaşului de veşnică odihnă, unde zilnic răsună suspinele şi jalea celor ce vin să dea pământului ceea ce pământului e scris să fie dat: şi cu un curaj deosebit stârnit de curiozitatea lucrului nou, mersei fără abatere spre locul căutat, ca şi cum aş fi fost un obişnuit. Când sosii în dreptul templului dorit, fără voie exclamai: acesta este! acesta tre­buie să fie! Dacă fără veste m-aţi fi întrebat: de ce? n-aş fi putut răspunde decât: pentru că e numai poezie, simbolism ţi trăinicie eternă..
De aici impresiile de tot felul începură a-mi curge în minte, cu atât mai îmbelşugate şi mai intense cu cât, fixat cu ochii cor­pului şi ai minţii pe acest templu, începui să analizez, năzuind a pătrunde misterele concepţiei.
A încerca să descriu impresia poetică ce acest templu produce asupra oricărui vizitator, ar fi să-repet cu palide note armonica descriere a impresiilor lui Gion după vizita sa de la 30 februarie 1891, descriere plină de cel mai scrupulos şi mişcător adevăr.
Dar dacă poezia îşi revarsă cu atâta abundenţă razele sale în totalitatea acestui templu, dacă la privirea şi analiza lui mintea pleacă din sferele pământeşti spre a se întâlni cu spiritul celui ce i-a dat acest dar divin, — simbolismul, misteriosul reprezentant al marilor gânduri, îşi ia întrupare în cele mai mici detalii ale mormântului — poemă.
Nimic în acest templu nu este necugetat, fără rol, fără legă­tură cu vreuna din legile cele de temelie ale lumii fizice şi morale.
Totul apoi este întocmit, cu o trăinicie aşa de vădită că, pri­vând cu de-amănuntul corpul acestui monument, gândul pieirii lui prin forţa distrugătoare a timpului parc un fapt ce nu se va întâmpla niciodată. Şi nu parc astfel prin mărimea sa, ci prin pătrunderea şi judecata dreaptă cu care materiae aleasă şi ţesută spre a-1 forma.
Dacă acest monument n-ar fi posedat, decât calităţile unei concepţii poetice, întrupată în formă nepieritoare, încă templul ar fi avut dreptul să facă admiraţia oricărui trecător sau examinator special. El posedă însă, mai pe d-asupra, simbolul unor legi mari de temei în natură.
Ochiul observator descoperă imediat, examinând templul, că totul este întemeiat pe proprietăţile numerelor 3 şi 4 cu mul­tiplii lor, adică: fie gândire exprimată, fie elemente de construcţie, muzică, crezul spiritist, versuri etc. toate sunt în număr de 3 şi 4 sau multiplii lor.
Şi de ce oare această preferinţă? Să fie efectul unei simple întâmplări? Nicidecum. Armonia, stabilitatea, eternitatea au avut şi au în univers drept simbol numerele 3 şi 4.
Astfel găsim:
În ordinea fizică, 3 culori de temei (galben, roşu şi albastru), 4 anotimpuri într-un an, 4 vânturi dominante, 4 puncte cardinale etc.
În ordinea morală, Divinitatea— cea mai înaltă din cuge­tări — închipuită ca o treime nedespărţită şi reprezentată printr-un triunghi; ideea de univers concepută sub forma unirii a 3 sau 4 elemente: apa, focul, pământul şi aerul; Crist având 12 apostoli (3 X 4) din care numai 4 evanghelişti etc.
E curios, cum în toate timpurile, aceste baze simbolice 3 şi 4 au fost socotite ca inevitabile în orice Întrupare de mare gândire. Egiptenii, pentru ca să ridice un monument reprezentând restrămutarea eternă a divinităţii, inventară forma cea mai simplă şi mai genială: piramida a căreia bază este pătrată, iar feţele triunghiulare. Şi de ce au ales ei pătratul şi triunghiul, dacă nu pentru că acestea reprezintă, grafic, temeiul forma­ţiunii şi existenţei figurilor: ideea de suprafaţă se naşte prin triunghi, iar întinderea unei suprafeţe e o însumare de pătrate, unităţi de măsură. Într-o construcţie raţională, pentru ca organele să formeze o sistemă invariabilă, trebuie ca ţesătura lor să fier triunghiulară. Pentru ca un corp să aşează în echilibru pe baza sa, s-a dovedit că trebuie ca verticala centrului său de gravi­tate să nu se apropie de margine cu mai mult de a treia parte din largul bazei sale. Şi am putea merge departe cu enumerarea acestor exemple, spre a dovedi că legile mari ale lumii fizice şl morale Îşi au în mormântul-poemă o înfăţişare, o sinteză a lor...
O descriere — cu figuri — voi face în Analele arhitecturii, unde voi explica în amănunţit Întreg corpul acestui monument, în care — încă o dată — poezia, simbolismul şi eterna trăinicie sunt întrupate sub forma primului templu spiritist”.
În urma d-lui Socolescu, un alt distins arhitect, d. Frederic Hartman — ferească-vă cerul de a-1 confunda cu inconştientul Hartmann! s-a oferit el însuşi, cu amabilitatea şi dezintere­sarea unui adevărat om de ştiinţă, de a compune un album de desenuri arhitectonice după interiorul şi exteriorul templului, căci cele două desenuri publi­cate în Revista Noua lăsau mult de dorit şi erau făcute de un necunoscut în ale arhitecturii.
Ionescu-Gion descrisese ”Mormântul-Poemă” în februarie, când nu numai globul pământesc cu cele cinci puncte luminoase: Bucureşti, Eoma, Paris, Londra şi San-Francisco, din care ultimele două s-au adaus în urmă, nu era aşezat pe „tronul-bibliotecă”, dar încă:


Fig. 13

1. Pe lângă cele patru scaune cubice de marmoră albă şi marmoră neagră, care sunt închinate lui Dumnezeu: Domino, lipseau trei scaune triunghiu¬lare de fier masiv aurit şi cu marmoră neagră, fie¬care pe câte trei picioare, adică tripoduri, (rpîo8s) ale oraculelor din antichitate, scaune închinate Spiritelor şi purtând în unghiurile lor, ca simbol de comunicare, câte o scrisoare pecetluită, iar la mijloc în triunghi numele „Hasdeu” cu fiecare literă din trei semne astfel că cei neiniţiaţi nu pot descifra trigrama, neştiind de unde să înceapă şi privând ca enigmă lucrul cel mai simplu:Cele patru Dominoşi cele trei tripoduri alcătuiesc la un loc numărul de şapte scaune.
2. De ambele laturi ale scării „pont-levis” lip­seau două lungi oglinzi în toată înălţimea păreţilor, faţă în faţă cu oglinda cea lată din fund deasupra altarului celui mare, aşa că şi aci, ca şi prin cele două oglinzi mici ale „luminatorului” se produce efectul infinitului. Pe fiecare oglindă se vede zburând câte un înger cu aripi azurii diafane şi eu o scrisoare în mână, zugrăvit de d. Bădulescu, talentatul elev al lui Mirea, ambii îngeri răsfrângându-se şi mai plas­tici în oglinda cealaltă.
3. Pe muri1lipseau un scarabeu sacru şi mai multe buchete de flori depinse 2 pe marmoră de către pictorul Paraschivescu (Juan Âlpar), mai ales trei buchete de maci şi zorele, pe faţada altarului celui mare spre apus, d-asupra uşcioarei prin care se pot vedea moaştele răposatei.
4. Pe aceeaşi faţadă a altarului spre răsărit lipseau notele muzicale sculptate cu negru pe linie de aur în formă de un fel de liră culcată pe coastă, cu inscripţia:

Requiem.
Melodia postumă
de Julia Hasdeu
aranjată pentru quator
de G. Stephănescu.

5. În mescioara cea de stejar lipsea aristonul, care joacă3 aceeaşi melodie şi despre care a se vedea mai jos.


Fig. 14

 
6. La intrarea în templu, rezemându-se pe prima şi pe a doua arcadă dedesubtul altarului celui mic. căruia îi slujeşte drept temelie, stă înfiptă în tavan „cheia de boltă”, „clef de volite”, un mare pătrat de marmoră albă, purtând o cruce, smălţată ca o catifea albastră, şi pe dânsa cu aur oul primordial şi numele lui Dumnezeu grecesc şi latinesc în mono¬grama de mai jos.

1 Pe ziduri.
2 Zugrăvite, pictate.
3 Cântă.

7. Un bloc de piatră de Petroşiţa, făcut formă de canapea şi vopsit deasupra ca când ar fi acope­rit cu nişte scoarţe româneşti,pus afară de cealaltă parte a âlulului1 care duce spre templu, drept în faţa intrării.
O lucrare nu este încă isprăvită nici astăzi. Pe bordura de marmoră care încinge d-asupra din trei părţi masa altarului celui mare, bordură albă de partea din fund şi neagră pe ambele laturi, urmează a fi aşezate 26 busturi de teracotă, înalt fiecare de 25-—30 centimetri. Aceste busturi sunt: în fund cei12 apostoli; la stânga; Jeana d’Arc, S-ta Teresa, St. Ştefan Promartirul, Corneille, Beethoven, Swedenborg şi Alfred de Musset; la dreapta: Leibnitz, Deseartes, Pascal, Michel An gel o, Cervantes, Moliere şi Andr6 Chenier; adică în fund 12 (=3 x 4), iar pe laturi câte 7 (=3+4).
1 în loc de alea, aleul. Să nu se uite că Hasdeu era basarabean.
9. Afară de Georgescu, Axerio, Ziegler, Czipiser şi Schweickert, înscrişi pe masa altarului celui mare; afară de pictorii Paraschivescu şi Bădulescu; au mai luat parte la diferite lucrări: sculptorul Storck (sfincşi, globul, dominourile, melodia), sculp­torul Ernesto Franzoni (celei trei marmure cu nu­mele lui Dumnezeu), fierarul Goldstein (portiţele şi tripodurile), pietrarul De Cecchi (tron-biblioteca), pietrarul Marinescu (canapeaua de piatră), bronzarul Berneseo (fluturii) şi alţi cîţiva, fiecare deose­bit întocmai după desenele sau modelele date de mine.
Şi totuşi eu personal nu mă pricep deloc în arhi­tectură, deloc în sculptură, deloc în fierărie, deloc în vreuna din feluritele ramuri tehnice la care tre­buia neapărat să alerg. Număpricep deloc, o spun verde şi o pot mărturisi toţi aceia care mă cunosc pe mine de treizeci de ani încoace.
Nici un plan primitiv general n-a existat măcar într-o schiţă oricât de elementară; şi când eu coman­dam ceva astăzi, nu ştiam, ba nici nu bănuiam câtuşi de puţin ceea ce va fi să comand mai departe mâine sau peste câteva zile, necum peste mai multe luni, căci fiecare comandă îmi fusese dictată îndeo­sebi de către o fiinţă nevăzută într-un mod incon­ştient pentru mine, fie prin scrisoare foarte laco­nică, fie printr-o figură rudimentară, de pildă „cheia de boltă” de mai jos aşa:

 
Fig. 15

Cum că un plan primitiv general exista, nu în capul meu, ci în mintea acelora care mă sugestio­nau pe mine, aceasta se învederează prin economia totală a construcţiei, dar mai ales prin unele puncte cu desăvârşire peste putinţă fără un asemenea plan, dintre care voi pomeni aici un singur punct, foarte-foarte semnificativ.
Din capul locului, la aşezarea păreţilor de mar­moră, primisem sugestiunea de a face astfel ca des­chizătura ferestrei să nu fie dreaptă, ci un fel de pâlnie, adică mai largă sus, unde este în nivelul bolţii.
Această dispoziţiune mi se părea cu totul nepo­trivită, dar m-am supus.
Iarăşi din capul locului, la aşezarea arcadelor de oţel, primisem sugestiunea de a pune o arcadă sub a treia parte a ferestrei dinspre intrare, iar nula mijlocul ferestrei, după cum cerea simetria.
Am făcut-o şi aceasta, deşi lucru era foarte nepo­trivit.
Din cele două nepotriviri, ce iese oare la urma urmelor!
Peste mai multe luni primesc sugestia de a uni arcada s-r în direcţiunea intrării cu marginea tavanului e-d:


 Fig. 16

apoi de a pune pe această placă trei busturi de tera­cotă: unul mai mare — Crist, şi două mai mici, Shakespeare şi Victor Hugo, privând câte trei de sus asupra bustului pus în faţă al fiicei inele; în sfârşit de a aşeza pe pereţii a-bşi c-ă ai ferestrei oglinzi paralele.
Atunci numai eu am putut înţelege potriveala a celor două nepotriviri; aşezarea cea mai nepotri­vită a arcadei s-r avusese în prevedere întocmirea micului altar superior rn cu cele trei busturi, iar des­chizătura cea nepotrivită a ferestrei en enlonnoir, din dată ce s-au pus oglinzile cele paralele a făcut că oricine trece prin aleea cimitirului, când se apropie de templu, vede din afară din punctul k cele trei busturi răsfrânte în punctul n al oglinzii a-b într-o perspectivă de infinit, pe când la intrare în templu cele trei busturi nu se zăresc în oglinda a-b, ci se văd numai dacă stă cineva şi se uită în sus sub punctul b, punctul unde se află bustul Juliei Hasdeu, pus, cu faţa spre altarul superior.

 
Fig. 17

Cele două nepotriviri foarte potrivite fuseseră prevăzute în planul general primitiv al templului, dar despre acel plan general primitiv pe mine unul nu mă tăia capul.
Spiritul care mă sugestiona asupra templului a fost totdeauna fiică-mea; numai o dată — în pri­vinţa celor doi îngeri de pe oglinzi — răposatul meu frate Nicolae, pictor, mort la 1880 în vârstă de 19 ani, un adevărat înger el însuşi prin frumuseţea chipului şi prin frumuseţea sufletului. Dar unele sugestiuni au fost făcute nu numai mie de-a dreptul, ci tot­odată dictate automatic prin mediumitatea alto­ra; şi acestea anume fiind tocmai cele mai însem­nate din punctul de vedere al convicţiunii, fiind adică dobândite aşa cum cere controlul ştiinţific, asupra lor cu tot dinadinsul mă voi opri acuma.
I.           Istoria unei stele. Fie-mea îmi dic­tase de a aşeza pe cei doi păreţi fără oglinzi de la fereastră, păretele despre apus şi păretele despre răsărit, 9 stele de bronz, fiecare stea combinată din câte 3 stele hexagoane suprapuse, închipuind împreu­nă 18 raze, după următoarea figură drept model: fiecare stea menită a cuprinde la punctul s câte un portret şi anume portretele cele menţionate de Gion.


Fig. 18

Mergând cu modelul la bronzarul Krause, lesne ne-am înţeles asupra lucrării; dar eu n-am porun­cit 9 stele, ci numai 8, şi iată de ce:

1. Mi se părea mai simetric, de a pune câte 4 stele de fiecare părete, iar nu 4 de o parte şi 5 de cealaltă;
2. Eu nu voiam să văd între portrete pe acela al bunicei mele, Valeria, fiindcă.. .fiindcă... eu nu iubesc pe evrei (şi cine oare îi iubeşte1?), iar bunica mea Valeria a fost evreică.

Aceasta se petrecea la 18 octombrie 1890. La 24 octombrie avui o şedinţă cu medium Cosmovici, care nu ştia cu desăvârşire nimic despre stele, nici despre portrete, nici despre originea bunicii mele. Cu totul pe neaşteptate primesc printr-însul urmă­toarea comunicare!
Les toiles ne sont pas completes; il faut neuf, trois fois la trinit; c’est une Juive qu’il ne faut pas oublier.
(Stelele nu sunt complete; cată să fie nouă, de trei ori trei; aceea pe care nu trebuie s-o uiţi este o evreică)”. Cuvântul Juive scris cu cursive. Ce e asta? întrebă cu mirare Cosmovici, când l-am deşteptat din catalepsie şi am descifrat împreună comunicarea.
Mă repezii imediat la bronzarul Krause şi am poruncit o stea suplimentară pentru bunica mea Valeria; dar în mine însumi nu eram împăcat, cugetând necontenit: care să fie pricina acestei stăruinţe pentru „evreica”? Fiica mea n-o cunoscuse, şi în timpul traiului pământesc nici nu ştia măcar că stră­bunica ei fusese „juive”, căci eu n-o spuneam nimă­nui; cunoscuse însă bine pe bunica mea cealaltă, bunică după mumă, o moldoveancă născută Mor- ţun, călugăriţă la mânăstirea Pasărea. De ce dară îmi impunea cu orice preţ pe necunoscuta „evreică” şi nu pe cunoscuta „călugăriţă”, şi nu numai călu­găriţă, ci chiar „schimnică”? Aceste cugetări mă zbuciumau mereu. Totuşi nu voiam să cer de la fiică-mea nici o lămurire eu însumi, aşteptând ca ea să-mi răspundă la nedumerirea cea mentală printr-un alt medium, astfel ca să pot fi pe deplin sigur că inconştientulmeu personal, gogoriţa lui Hartmann, nu va fi amestecat intru nimic în răspunsul pe care-1 voi căpăta.
Dorita lămurire n-a întârziat de a-mi veni prin Cosmovici în şedinţa din 31 octombrie anume: „Steaua a 9-a este o sfântă prin faptele cele nobile pe care le-a împlinit în trecerea sa pe pământ (La neu- vieme est une sainte par Ies actions nobles qu’elle a remplies dans son passage lă-bas)”.
Numai atunci mi-am adus aminte multe, multe. Mi-am adus aminte cât de tare mă iubea în copilăria mea acea evreică. Mi-am adus aminte binefacerile pe care dânsa trăind totdeauna la ţară, le împrăştia cu mână largă şi fără a se făli, printre săteni şi prin­tre vecini. Mi-am adus aminte că de câte ori ţăranii se răsculau împotriva stăpânilor şi de câte ori hoţii bântuiau moşiile de pe împrejur, curtea boierească a evreicei rămânea totdeauna singură şi liniştită, deşi n-o păzea o stravă de arnăuţi. Mi-am adus aminte că, rămasă văduvă, bogată şi frumoasă după moar­tea bunicului meu Tadeu, niciodată nu s-a atins de dânsa o umbră de calomnie. Mi-am adus aminte, în sfârşit, că acest bunic al meu, ale cărui opere manu­scripte în limba polonă se află depuse în parte la Aca­demia Română, înălţă într-un volum întreg, în ver­suri pline de entuziasm, caracterul, inteligenţa şi virtuţile acelei evreice1.Toate astea eu le uitasem, adică uitasem că printre evrei s-au născut uneori figuri sublime, născute anume printre evrei pentru a lumina cu atât mai strălucit cu cât lumina venea mai din întuneric.
Iată un fragment dintr-o frumoasă şi lungă poezie intitulată ,,Do moiey zony” din 1816:

Pan Losow naszych zrobit te przemiane,
Badz Imie Iego zawsze uwielbiane’
On to mnie z pieluch do pracy przykoval,
On mnie nauka poil z oswieceniem,
On moie serce nad stal zabartowal
By nieimieknato pod twardym zdarzeniem
On bylmym stâzem przewodca zawdy
Bym w rdznycb swiata stanach szukal prawdy.
Z Niin ogladalem ludy w cwierci swiata;
Tain sie poznalem z woyna z przymierzem;
Tam gdzienarody smierc kulaini zmiata
Tain mi On bywal tareza i puklerzem
A gdym padl, albo byl lupem polowu,
Un mnie podnosit lubuwolnil znowu,
Po cierniu przygod wiodac mlodc nogi,
Gdzie niegdzie wskazal kwiat sliczny nadziei,
Uczac by potym wedrowac bez trwogi
W niepewn6y wieku meskiego kolei;
Jego prezewodstwen i skienien reki
Znalazlem twoie i twey duszy wdzielci.
Naymilszy kwiat ten w zycia mego drodze Zerwalem,
Dzieki, niesmiertelny Bozel Bo choc mnie pozniey uderzales srodze,
Kwiatek ten kwiatnal swiezy iako obrocie
I w zmiennym losu moiego obrocie Ani w milosci ani zawiedl w enocie.
Owszein mnie w smutku cieszyl dobroczynnie,
W uciskach rzezwil, i w kazdym ostatku
Przkrzygo losu, igraiac niewinnie.

În această istorie a unei stele a fost o dublă sugestiune spiritistă: asupra mea şi asupra lui Cosmovici, cea a doua controlând pe cea dintâi şi controlând-o într-un chip mai pe sus de orice îndo­ială, de orice cârtire, de orice Tiartmantism.

Bylem z nim szcesny w nayczulszym przypadku,
Wyznac godzisie co wdziecznosc iest szezera;
Tys ten cudowny kwiat, moia Walera! . ..
A tez rnaluchne roskoszne chliopieta?
Ktorrym na twarzach blyszczy oyca cecha I
Zawsze niewinnosc z nicmi igra swieta.
W ich ustach wiern#sc maroy sie usmiecha;
Brykaycie lube, ukochane dziatki
Wyscie swiadectwein cnoty wsz6y inatki!
Nle saz to cuda Boskiăy Pana woli?
Dziwnieysza iednak ze mnie, pâzne plemie,
Prowadzac droga pracy, nedz, nledoli,
Przywiodl nakoniec do pradziadâw ziemie.

Această metamorfoză a făcut-o stăpânul ursitelor omeneşti, fie numele Lui pururea adoraţi — El este, care din faşă m-a ferecat la muncă; El m-a adăpat şi m-a luminat prin ştiinţă; El mi-a clădit inima mai tare decât oţelul, ca nu cumva să se înmoaie sub izbirea cea vârtoasă; El m-a privegheat şi m-a povăţuit totdeauna, pentru ca în diferite stări lumeşti să caut numai adevărul. — Cu Dânsul am văzut neamurile dintr-o pătrime a lumii, făcui cunoştinţă cu războiul şi cu pacea şi unde moartea mătură popoare prin gloanţe, acolo El îmi era scut şi pavăză, iar când cădeam rănit sau prins în robie, El mă ridica sau mă scotea din lanţuri. — Ducându-mi tine­rele picioare printre mărăcinele întâmplărilor, El Îmi arăta din când în când câte o mândră floare a speranţei, mulţumită căreia colindai mai departe, fără tulburare, pe poteca cea nesigură a vârstei băr­băteşti; sub conducerea Lui şi prin semnul mânii Sale, am nemerit ale tale şi ale sufletului tău frumuseţi. — Această floare cea mai dragă pe calea vieţii mele, am cules-o şi mulţumescu-ţi, o Dumnezeu al nemuririi! căci deşi în urmă m-ai lovit cu asprime, dar acea floare nu mai înceta de a înflori ca trandafirul şi niciodată în rotirea cea schimbătoare a sorţii mele, ea nu m-a amăgit nici în dragoste nici în virtute. — Din contră, îmi era mângâierea cea binefăcătoare în întristare, mă îmbăta în goană, şi prin jocul ei inocent, oricât de crud îmi era traiul, mă simţeam fericit la culme cu dânsa; recunoştinţa cea sinceră mă sileşte a o spune pe faţă: acea floare miraculoasă eşti tu, Valeria meat — Dar aceşti mititei mândri băieţani pe feţele cărora luceşte tiparul tatălui lor; totdeauna sfântă nevinovăţie se joacă cu dânşii, pe buzele lor zâmbeşte credinţa maternă săltaţi, dragi şi mult-iubiţi copilaşi! sunteţi o mărturie a virtuţii mumei voastre. — Nu-s oare acelea minuni d-ale voinţei Dumnezeieşti? dar minunea cea mai mare este că voinţa Dumnezeiască pe mine, odrasla întârziată, ducându-mă pe calea muncii, a nevoilor, a suferinţei, m-a adus, în sfârşit în ţara strămoşilor. . . )
(MSS. intitulatul: Tadeusza llyzdeu, Pizma rOzne w Bassaraby, tom cswarty, în biblioteca Academiei Române, p. 4. O notiţă bio¬grafică despre Tadeu Hasdeu, vezi în Julia Hasdeu, Cheoaleiie, p. 233—251 şi în Revtsta-nouă, 1889, p. 241—247).

Control pentru ştiinţă, un control întocmai ca reactivii în chimie, da; pentru inima mea însă, inima controlată de sine însăşi, bunica Valeria a fost o stea pierdută pe pământ şi apoi regăsită deodată printr-o neaşteptată destăinuire de sus: Excelsior!

II. Istoria unor railuri. Una din primele comande pentru templu a fost aşezarea a opt coloane de fier legate prin cele patru arcade de oţel, pe care se reazemă bolta. Comanda a fost executată de fierarul Czipser, care a făcut arcadele prin înco­voierea unor şine de la drumul de fier. După ce lu­crul era gata, fiica mea îmi sugeră de a examina şinele. Ce văzui! Cele trei şine din interiorul tem­plului poartă toate pe ambele laturi, ca semn de fabrică, data 1869, iar arcada exterioară, acea de la intrarea în templu, are numai ea şi numai pe latura spre uşă data: 1870. Fiica mea se născuse la finele anului 1869 în ajunul anului 1870. Fierarul, fără amestecul meu şi într-un mod cu desăvârşire inconştient pentru dânsul, fusese spiriticeşte sugestionat de a alege anume acele şine şi de a le aşeza anume în acea ordine. Dacă aş fi zis eu s-o facă, fierarul mi-ar fi cerut, poate, un preţ îndoit sau întreit, sub cuvânt că nu se găsesc asemenea şine, care în adevăr datează de pe la începutul căilor ferate în România.
Aici iarăşi, ca şi în cazul cu bunica Valeria, a fost o sugestiune dublă, controlându-se una pe alta: una asupra lui Czipser pentru a pune acele şine, cealaltă asupra mea pentru a verifica pe oţel minunatul act de naştere.
Prin cele patru şine, trei cu 1869 aşezate în par­tea cea paradisiacă a templului, şi numai una cu 1870 lângă uşă, Iulia Hasdeu ne spune fără cuvinte: în 1869 mai eram în cer, către 1870 mă pogorâi pe pământ, la 1888... Excelsior!

III. Istoria unor fluturi. Piedestalul cu bustul fiicei mele fusese aşezat din capul locului în centrul templului, la punctul b-c,tocmai sub a doua arcadă, adică între coloanele de fier a-d, având drept în faţă întreaga lumină de la fereastra.
În chipul acesta, oricine putea circula împre­jurul bustului în spaţiul cuprins între coloanele p-q până la altarul m.
Tocmai în ajunul anului nou 1891, eu primii personal o sugestiune de la fiica mea, ca să leg punctele a-b şi c-ă prin câte o portiţă de fier cu stele de azur, şi să poruncesc 12 fluturi de bronz coloraţi. Fără zăbavă porţile au fost comandate fierarului Goldstein, iar fluturii bronzarului Bernescu.


Fig. 19

La 3 ianuarie, iarăşi personal, mi-au fost arătate locurile pentru aşezarea fluturilor, anume 6 pe arcada dintre coloanele p-q, unde din cauza porti­ţelor nimenea nu mai putea străbate până la dânşii, şi ceilalţi 6 pe marginea superioară a pereţilor r-s de la fereastră, câte 3 de fiecare latură, unde, prin înălţime, ei sunt de asemenea apăraţi de atingere.
A doua zi, la 4 ianuarie, îmi veni iarăşi personal comunicarea suplimentară de a grava între fluturii cei de la fereastră, pe marginea cea superioară a pereţilor, inscripţia: vxal sk tcov Kapwv, care are un înţeles îndoit, „fluturii ies din omizi” şi „sufletele ies din viermi”.
În acest interval de timp Cosmovici lipsea din Bucureşti, fiind dus la Moldova, Abia la 6 ianuarie dimineaţa, el se întoarse, şi seara a şi venit la mine. Nu ştia şi nu putea să ştie nimic, absolut nimic, nici despre portiţe, nici despre fluturi, cu atâta şi mai puţin despre inscripţia grecească, pe care eu încă n-o comandasem. Ei bine, iată comunicarea automatic primită prin Cosmovici în acea seară: ,,Je te remercie de la comande que tu viens de faire. Oui, les «J'vxal sont n^cessaires, et c’est adorable de les voir voltiger comme dans l’espace infini; secondo, il fallait pour les vrais croyants de separer par un grillaje l’autel (îţi mulţumesc pentru ce ai coman­dat acum. Da, psiche1e erau necesare şi e ado­rabil de a-i privi fâlfâind ca într-un spaţiu infinit. Al doilea, pentru adevăraţii credincioşi, era de tre­buinţă a îngrădi altarul)”.
închipuiască-şi oricine uimirea lui Cosmovici, mai ales faţă cu vorba grecească cea băgată în tex­tul francez !
Această intercalare, iarăşi un control experimen­tal ca şi în cazurile de mai sus, menită anume a mă încredinţa pe mine, totdeauna pornit a mă îndoi, cum că înscripţiunea fyvxc/.i |k twv Karcoiv îmi fusese spiriticeşte sugerată, iar nu datorită propriului meu inconştient.
Din omidă — fluture, din vierme — suflet, tot­deauna Excelsior!


Fig. 20

IY. Istoria tablelor legii. De la începutul construcţiunii, îndată după aşezarea păre- ţilor de marmură, fie-mea îmi comunicase personal de a lega cele patru coloane de fier fiecare parte prin lanţuri de bronz, aurite şi argintate, pentru acăţarea coroanelor, adică.
în acest mod bucata a de fiecare parte, cea mai frumoasă marmoră de Carrara, bucata pusă tocmai la intrarea în templu, rămânea goală, fără nici o ornamentaţie.
Ori de câte ori întrebai pe fiică-mea în astă pri­vinţă, mi se răspundea laconic: ,,plus lard (mai târziu)”.
Au trecut astfel mai multe luni până la 9 decem­brie 1890, când într-o şedinţă la care au fost faţă Cosmovici, dr. S. Steiner, Bonifaciu Plorescu, GL Stephănescu şi 0. Ghionis, ni s-a prevestit că la 18 decembrie se vor dicta ,,les articles de notre croyance (articolii credinţii noastre)” şi că acei articoli vor trebui sculptaţi înlăuntrul templului: „sculpts dans l’intrieur du temple”, dar fără a se spune deo­camdată în ce loc anume.
Sculptarea inscripţiunii pe cei doi păreţi rămaşi fără ornamentaţie a fost indicată numai în acea şedinţă de la 18 decembrie, la care au luat parte dd. Speranţia, 1. Novianu, I. Bianu, D. Ionescu- Gion, C. Ghionis, Z. Arbore, G. Ştephănescu şi Cosmovici ca medium.

Legile au fost dictate franţuzeşte:

Croire en DIEU.
Croire â I’immortalite de lâme.
Croire au don sacre des communications superieures.
Aimer et aider sa familie.
Aimer et aider ceux qui t’aiment et t’aident.
Aimer et aider sans egoisme ceux qui sont pres de ton coeur.

Respecter sa propre persornne.
Respecter tous, meme les inferieures.
Work is life: respecter la travail,

Fait qui est, c’est la verite
Douter c’est l’ inferiorite.
Chercher la preuvre, c’est trouver la negation.

Crede în Dumnezeu.
 I'immortalite cred că sufletul.
Crede în darul sacru de comunicare superioare.
Dragoste şi de a ajuta familie lui.
Dragoste şi ajuta pe cei care te iubesc si te ajuta.
Dragoste fără egoism şi de ai ajuta pe cei aproape de inima ta.

Respectaţi cu persornne proprie.
Respect toată lumea, chiar şi cele mai mici.
Munca este viata: Respect de lucru,

Cert este, ceea ce este adevărul
Îndoială, este de inferioritate.
Căutaţi preuvre este să găsească negaţie.

Redactarea românească a legilor de mai sus precum şi forma în care ele să fie sculptate, cu împăr­ţirea pe două lespezi, cu soarele în frunte, cu pătrate şi triunghiuri, eu titlurile mari şi mici, toate acestea mi-au fost dictate apoi personal, fără mar­tori, în curs de mai multe zile, astfel că fiind sustrase controlului din partea altora, eu le trec aici cu vede­rea. În orice caz, sarcina mea proprie n-a fost decât a traduce, pe când originalul s-a dobândit printr-un alt medium, scriind automatic în stare de catalepsie de înainte a şapte persoane afară de mine.
Voi mai adăuga că în acel original sunt trei feluri de caractere grafice; pe lângă slova fiicei mele, cu altă slovă e scrisă maxima englezească „Work is life (munca e viaţa)”, şi iarăşi cu altă slovă sunt scrise cele trei precepte filosofice de la sfârşit: „Fait qui est etc.”
În acea şedinţă de la 18 decembrie, nu numai s-a umplut golul celor doi păreţi meniţi din capul locului pentru sculptarea inscripţiei celei funda­mentale, a unei inscripţii rostind toate dato­riile impuse omului şi cu putinţă pentru om, dar în acelaşi timp ni s-a spus atunci pentru ce anume nu s-a ales o altă zi: „Şi nous avons choisi la date de XVIII decembre, c’est parce qu’aujord’hui le plus pur des etres de lăbas a regu la lumiere, il est Jesus. (Dacă noi am ales data de 18 decembrie, cauza e că astăzi a primit lumina fiinţa cea mai curată de pe pământ: acesta este Iisus)”.
Se zice că riturile şi sectele creştine nu se înţeleg asupra zilei naşterii Mântuitorului.            ,
Obişnuit ea se serbează la 25 decembrie.
Data de 18 a fost ceva cu desăvârşire neprevăzut pentru noi toţi care cunoaştem numai calenda­rul ortodox.
Sfântul Epifaniu pune naşterea lui Crist la 6 ianuarie, sfântul Clement Alexandrinul la 19 aprilie, alţi părinţi ai bisericii în alte zile (Martigny, Antiquitcs chretiennes, p. 271), dar nici unul — întru cât ştiu eu — nici unul la 18 decembrie.
Fie însă 18 decembrie, fie 25, fie oricare ziua cea bine cuvântată a „fiinţei celei mai curate de pe pământ”, acea zi anume a fost aleasă pentru a da cele patru legi, prin care se leagă într-un singur mănunchi:

religiunea,
morala,
socialismul,
fi1osofia.

Excelsior!

V. Requiem. O lipsă mai puţin simţită decât cele două lespezi de marmoră lăsate goale până la 18 decembrie 1890, dar totuşi o lipsă, se băga de seamă pe faţada altarului celui mare, care este tot­deauna un sarcofag.
Această faţadă se află între cele două piedestaluri pregătite pentru busturile viitoare ale părin­ţilor Juliei Hasdeu.
O jumătate a faţadei, spre apus, este ocupată de uscioara prin care, deschizându-se, se poate vedea cosciugul şi deasupra căreia sunt cele trei buchete zugrăvite de Paraschivescu; cealaltă jumătate, spre răsărit, nu avea nimic.
În aprilie 1891, o comunicare personală mă înştiinţează că această parte a faţadei este păstrată pentru o melodie, dar că dictarea ei mie sau lui Speranţia ar fi foarte anevoioasă, de vreme ce mânile noastre, a mea mai cu seamă, sunt grele de condus automatic chiar pentru scrisoare obişnuită, ne­cum pentru nişte semne muzicale, cu care noi amândoi, instrumente imperfecte, suntem cu desăvârşire nedeprinşi.
Am scris atunci la Paris lui Cosmovici, care cu­noaşte muzica şi are o mână foarte mlădioasă, rugându-1 de a lua o foaie de hârtie liniată pentru note şi de a evoca dânsul din partea fiicei mele pentru obţinerea melodiei promise.
În interval, o nouă comunicare personală m-a asigurat că dorinţa mea se va îndeplini în curând, dar că acea melodie va trebui aranjată apoi pentru piano şi pentru vioară nu de altcineva decât de d.G. Stephănescu — cunoscutul profesor de canto la Conservatorul de muzică din Bucureşti.
Cosmovici nu ştia nimic despre această sarcină impusă d-lui Stephănescu, şi nici despre locul unde va fi gravată muzica în templu, adică despre întin­derea curat materială care urmează a fi dată melo­diei.
Eu însumi mă îndoiam foarte mult că o melo­die, fie ea oricât de scurtă, va putea să încapă pe un spaţiu atât de restrâns.
La 10 iunie primesc din Paris o comunicare prin Cosmovici în care fiica mea îmi făgăduieşte melodia, dar mă previne că „acordurile vor trebui făcute de Stephănescu (a lui je m’adresse pour Ies accords) întărind astfel — iarăşi control experimental — în­tărind ceea ce-mi comunicase personal de mai înainte şi ceea ce nu ştia Cosmovici. Apoi peste câteva zile a şi sosit din Paris acea melodie, scrisă de către Cosmovici automaticeşte. Iat-o chiar în facsimile după original:


Fig. 21

Hazard sau sugestiune, nu ştiu, dar ştiu că în ace­laşi moment intrau în odaia mea d. G. Stephănescu, pe care nu-1 văzusem de demult, şi curierul poştal, care îmi aducea plicul cu muzica, menit a fi încre­dinţat d-lui G. Stephănescu.
Pentru templu, melodia s-a aranjat în cvartet; două vioare, alto şi violoncel; aranjarea pentru piano, pe care cunoscătorii o pot alătura cu origina­lul de mai sus, adică cu lucrarea cea de tot spiri­tistă, iat-o:


Fig. 22

Una singură dată mi-a făcut plăcerea de a veni la mine în trecerea sa prin Bucureşti d. Dr. Burada, distinsul pianist şi compozitor: aceasta a fost anume în ziua în care mi s-a adus de la d. Storck modelul pe hârtie de forma cum va fi sculptată muzica în templu, seara la 21 iulie. Afară de d. Dr. Burada, erau de faţă d-nii G. Stephănescu, Arbore şi Spe­ranţia ca medium. În acea şedinţă fie-mea ne-a împăr­tăşit în privinţa melodiei sale, următoarele două lucruri:
1. Pentru a produce deplinul efect, ea trebuie repetată de mai multe ori în şir.
2. Pentru ca acest efect să poată fi obţinut de către oricine chiar fără muzicanţi, notele să se pună pe un fel de ariston, care să se aşeze în templu. Aceasta s-a dictat în acea şedinţă din 21 iulie.
A doua zi, eu primii o comunicare personală, că melodia trebuie repetată anume de 9 ori, după cum este şi compusă pe 9 tacte sau măsuri.
Comandând aristonul la d. Leopold Stern (Str. Eegală), mi s-a descris apoi şi chiar s-a desemnat, cu cele mai mici amănunte, parte prin mine însumi, parte prin Speranţia, chipul foarte ingenios de a introduce „la boite a musique” în mescioara de la templu, d-asupra unui sertar unde sunt întinse 9 coarde de ghitară, care produc de la sine un fel de acompaniament.
Şi eu, şi Speranţia, lipsiţi de orice cunoştinţe muzicale ne minunam amândoi primind automatic aceste împărtăşiri, şi ne minunam şi mai mult când vedeam mai târziu rezultatul lor adevărat minunat.
La 17 septembrie, ziua aniversară a morţii fiicei mele, sublimul Requiem, trimis de dânsa din lumea cealaltă, a fost executat chiar în templu de o orches­tră condusă de violoncelistul 0. Dimitrescu, şi apoi de o altă orchestră sub conducerea d-lui Anton Kneisel. Era o armonie cerească în toată puterea cuvântului! „Ascultând această muzică, mi se părea parca zboară îngerii”, mi-a spus a doua zi colegul meu Dr. Vitzu, care — în însuşirea sa de fiziologist şi vivisector — poate numai atunci va fi fost silit vrând-nevrând să se gândească la îngeri: Fxcelsior!
 
VI. Albumul Ionescu-Gion a scris cu multă inimă, sau mai bine zicând a făcut să se înţeleagă pe deplin duioasa întipărire pe care a lasă „mormântul-poemă” a Juliei Hasdeu asupra tuturor trecă­torilor. Templul se închide numai noaptea şi când timpul e urât, de altminterelea e deschis totdeauna, şi nu e zi de la Dumnezeu în care să nu se coboare în acest luminos sub-pământ zecimi de fiinţe din toate straturile societăţii. Numai unii din ei iscălesc în albumul depus pe mescioară, şi totuşi în curs de un an l-au acoperit peste 4000 de iscălituri, din care o sumă sunt însoţite de improvizaţii în proză şi în versuri, româneşte, franţuzeşte, nemţeşte, italie­neşte, până şi greceşte sau sârbeşte. Ceea ce m-a mişcat pe mine mai cu deosebire, a fost impresia produsă asupra poeţilor şi asupra clerului.
E frumoasă, bunăoară, următoarea poezie scrisă de un vechi militar, care mânuieşte deopotrivă bine sabia si condeiul:

Părinţi! este a voastră prin legături de sânge,
Ş-aveţi dreptate veşnic cu lacrimi a o plânge,
Dar ca virtuţi, talente, ca fala-ăstui popor,
E dreptul nostru-a plânge, e dreptul tuturor.
Voi aţi zidit făptura înaltă prin cultură,
Noi am întins deasupra-i un cer fără de nori,
Deci între voi în ţară s-a pus o legătură,
Ce face c-aste lacrimi să fie în veci surori.
29 septembrie 1891
Colonel G. Boteanu

Dar în aceste versuri atât de însufleţite răsuna numai patriotismul, nu şi aspiraţia spre ideal, ca în următoarea bucată:

Ai murit tu, Iulio?

Te-ai dus: cunosc durerea ce-n inimă ne lasă
Plecarea nevoită a celor ce-am iubit;
Te-ai dus dar toate în lume, chiar glia ce te-apasă,
Şoptesc durerii mute: Nu piere ce-a trăit.
G. O. Gârbea
 
D. Ghibănescu, cunoscut sub pseudonimul de „Gheorghe din Bârlad”, a scris într-o singură şi aceeaşi zi două poezii, în care oricine lesne va recu­noaşte două mişcări psihice diferite; cea dintâi, o mişcare pesimistă, atât de adânc altoită din neferi­cire în tineretul nostru românesc şi cu care d-sa venise d-acasă: în cealaltă, scrisă mai jos, către o rămăşiţă de pesimism se adaugă o mişcare aproape optimistă, o mişcare către o viaţă suprapământească, o mişcare datorită deja templului. Iată-le pe amândouă:

De-ai fi fost o creatură — carne, oase fără spirit,
Ai fi moştenit pământul, zeci de ani pe el trăind:
însă vai! dac-ai fost geniu, cum căzuşi sub gheara morţii!
Ca şi o floare abia născândă sub al toamnei rece vânt!

Muritor ce vii adesea în lăcaşul de odihnă,
Te opreşte! ai curajul de scoboară-n ăst mormânt
Să priveşti, tu ce-al credinţă în a cerului dreptate,
Cum el face câteodată nedreptate pe pământ!

Cerşetori bătrâni de-un secol gârboviţi pe-a lor toiege
Mai trăiesc spre suferinţă, frigul foamea îndurând,
Pe când cei ce au menirea să înalţe-o naţiune,
Cum apar pe scena lumii, sunt bătuci de al morţii vânt.

23 august 1891
Gh. din Bârlad

Până aici pesimismul cel schopenhauerian de acasă; dar iată, deodată, după o şedere de câteva clipe sub azurul cel luminos al templului, însuşi templul se pare acum poetului tot încă prea întunecos şi, privând la fluturi, la stele, la îngeri, la perspectiva infinitului, Gheorghe din Bârlad nu se mai „scoboară”, ci se avântă fără sfială sus-sus către „frăţia” din cer:

Cei ce vin să mai regrete
În ăst scump vece mor mint,
Nu ştiu că n-ai fost menită
Să trăieşti p-acest pământ.
Căci abia venişi, şi-ndată
Din cer îngeri, fraţii tăi,
Au văzut că le eşti soră
Şi venind te-au dus cu ei!
25 august 1801
Gh. din Bârlad
Aceeaşi luptă între aluatul vechi şi aluatul nou, între ,,trist” şi „voios” ne apare în următoarea bucată de un poet necunoscut nouă:

Iuliei Hasdeu,

Păreri de rău şi lacrimi aicea sunt deşerte!
în faţa morţii triste cuvântu-i de prisos!
Pe Julia mai bine rugaţi ca să vă ierte,
Voi toţi ce-aduceţi jale în somnul ei voios!

6 octombrie 1891
Dir. Bodescu

Dar şi mai drag pentru mine a fost cuvântul unor sacerdoţi, „dispensatores mysteriorum Dei”, (,,oîko6uo'. [Av

Iată ce au scris doi arhierei:

„Mare mulţumire şi multă mângâiere sufletească mi-a. inspirat credinţa nemuririi, exprimată prin acest monument. Biserica nu poate fi decât recunos­cătoare d-lui Hașdeu.
+Innoeent M. Ploieşteanu Vicar Mitr.”
2 noiembrie 1891

Şi după ce am scris, mă întreb acuma: oare eu sunt autorul?
Spiritualiştii de altădată, mergând — cu Berkeley în frunte — calea meditaţiunii, ajungeau la urma urmelor a nu mai şti, dacă lumea şi ei înşişi într-însa sunt în adevăr o făptură, sau numai o nălucire. Spiritistul de astăzi nu este un ideolog, ciunfizician; el nu meditează, ci experimentează; el ştie că ştie, dar adesea nu e sigur de personalitatea ştiin­ţei sale, căci ceea ce face şi ceea ce spune dânsul poate să nu fie decât o sugestiune din afară.
În capul cărţii mele se citeşte: S i c e o g i t o: „aşa cuget eu”.
Acest titlu, ei bine — nici el nu este al meu, nu vine de la mine, nu s-a zămislit în creierul meu, nu; acest titlu mi-a fost de-a dreptul sugerat spiriticeşte şi — ceva mai mult; fără nici un amestec al persoanei mele, el mi-a fost sugerat anume cu ajuto­rul mânii unui alt medium.
În şedinţa din 22 martie eu primii prin Speranţia scriind automaticeşte în stare cataleptică, o lungă comunicare în care fie mea vorbeşte, între altele, despre studiile mele asupra Spiritismului: „Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adică; cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu — cu atât mai rău. Se înţelege că aceasta nu te scuteşte de datoria de a scrie cu toată claritatea putincioasă... ”; apoi mai la vale adaugă: „Cât priveşte pe al tău Sic cogito, să ştii că el va fi cuvântul final şi totodată titlul operei întregi.. .”
Aşadară mă întreb încă o dată: sunt eu oare auto­rul acestei cărţi, după ce nu este al meu nici măcar Sic cogito?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu